Mărturisesc că e posibil să nu fi scris tableta de față dacă la atâtea semne că sportul a devenit, pentru unii, o industrie (fapt vizibil cu ochiul liber, ”din avion”, cum se spune) nu s-ar fi adăugat altele și altele, într-o cavalcadă nedorită, de parcă cineva s-ar fi temut că nu pricepem.
Mai întâi a fost Campionatul Mondial de fotbal. Mi-am exprimat părerea (pe care mi-o mențin) că, în sine, competiția în format extins a fost un succes sportiv, indiferent de motivațiile mai mult sau mai puțin mercantile ale unor diriguitori, printre care Gianni Infantino, președintele FIFA.
Ce a urmat este cunoscut: la puțin timp după încheierea unui Campionat Mondial excelent din punct de vedere fotbalistic (sigur, și cu câteva excepții), Infantino ”și-a dat arama pe față”, pregătind terenul (chiar merge exprimarea!) pentru vânzarea unor acțiuni la edițiile viitoare de CM de fotbal unor investitori privați.
Această mutare a creat controverse, a surprins și a stârnit nemulțumirea mai-marilor fotbalului mondial, care au trecut la contraatac (în cele din urmă ideea, din câte am înțeles, a fost abandonată).
Dacă președintele FIFA s-ar fi oprit la timp, bunele sale intenții ar fi fost încă plauzibile.
O altă competiție-gigant, extrem de urmărită și de populară pe tot mapamondul, este NHL, campionatul de hochei pe gheață al Statelor Unite ale Americii.
Pe cât de adevărat este faptul că au fost oferite, în Europa, inclusiv în România, transmisii în regim de streaming ale meciurilor din NHL la prețuri accesibile (mizându-se, totuși, probabil, pe un număr cât mai mare de abonați), pe atât de real este și cel că ”gazda” acestor transmisii a variat de atâtea ori în ultimii ani încât pe fanii dezinteresați ai hocheiului i-a cuprins amețeala. A fost mai întâi NHL Game Center, apoi ESPN player, apoi NHL.TV, în cele din urmă DAZN, pentru ca în momentul de față situația să fie ”în ceață” (DAZN nu mai difuzează meciuri din NHL în România, ”din cauza unor schimbări în organizarea transmisiilor locale”).
Nu prea mă pricep la marketingul transmisiilor sportive, dar e limpede că ceva s-a tot întâmplat pe parcurs, cu atâtea modificări.
Apoi, recent, s-a făcut anunțul că, de la 82 de meciuri în sezonul regular, NHL va trece, din sezonul 2026-2027, la un format cu 84 de meciuri. Nu contează că jucătorii, oricât de profesioniști ar fi (și în NHL chiar sunt!) sunt epuizați și exploatați fără milă, încă două etape aduc venituri frumoase în conturile celor care încasează banii. Mai multe meciuri pe arenele de hochei, mai multe partide televizate sau transmise în streaming. (La fel, dacă s-ar fi oprit la vreme, cei care conduc ”de sus” ar fi putut să pară doar cu intenții onorabile).
De asemenea, văd că a căpătat tot mai mult avânt inițiativa de a se disputa unele meciuri din NHL și NBA în afara SUA (lăudabil în sine, chiar mă gândesc cum ar fi să-i vedem în România pe Boston Celtics sau pe Chicago Blackhawks!), dar toate la un loc îmi întăresc convingerea că în întregime cele descrise mai sus au un numitor comun: câștigurile bănești cât mai mari, dacă s-ar putea, chiar nelimitate. Iar dacă ar mai fi existat o urmă de îndoială în această privință, recenta decizie a NHL de a înființa noi echipe în viitorul apropiat (în condițiile în care, se știe, din NHL nu se retrogradează și nici nu se promovează), o opțiune nu foarte bine primită de fani, cel puțin de o parte a lor – ei bine, această decizie a spulberat-o complet.
NBA, campionatul profesionist de baschet nord-american, o altă competiție adorată și urmărită de milioane de fani de pe tot mapamondul, și-a câștigat deja reputația de a fi devenit ”o industrie” (doar pentru unii, desigur).
Firește, cei care profită nu sunt întotdeauna ”la vedere”. În NHL și NBA există așa-numiții ”commissioners”, care negociază tot ce ține de bani, și care sunt detestați chiar și în America pentru mercantilismul lor de o bună parte a fanilor onești.
Sportivii au devenit un fel de gladiatori moderni. Nu se luptă între ei până la moarte, în schimb pot cădea în arenă, răpuși de epuizare.
Nu știu dacă aceste aspecte care țin de partea materială se vor putea schimba prea curând.
În schimb, sunt sigur că un lucru, poate, le-a scăpat celor avizi doar de câștig: sportivii, deși plătiți, la rândul lor, foarte bine (lock-out-ul din NHL din urmă cu ceva ani a fost, totuși, o excepție) joacă și din pasiune. Pentru fanii care îi idolatrizează, de la cei mai mici până la seniori. Pentru show. Pentru cauza nobilă a unor discipline sportive care nu vor pieri niciodată.
De asemenea, fanii, cei care umplu stadioanele de fotbal, arenele de hochei sau de baschet și nu numai, își adoră cu adevărat idolii și show-ul de neuitat pe care aceștia îl oferă. Nu vin acolo ca să dea bani, ci ca să primească spectacol și ca să-și susțină favoriții.
În plus, în ultima vreme, chiar și unele ierarhii s-au răsturnat. Danezii și norvegienii reușesc în hochei performanțe uluitoare, la care până de curând nici nu visau. (Iar ultimii o fac și în fotbal).
Deși pare utopic, concluzia care se impune este: Nu, domnilor diriguitori, nu, domnilor ”commissioners”, pasiunea pentru sport nu poate fi evaluată în dolari!
Este prea nobilă pentru asta.
