Dr. Dan Mihai Bârliba
Cred că cititorii articolelor mele s-au obişnuit cu evocarea frecventă a unor aforisme legate de tema respectivă. Iată câteva asemenea “cristale de spirit” aparţinând unor oameni politici şi scriitori de renume: “Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.” (Charles de Gaulle); “Nu există psihiatru mai bun decât un căţelus care te linge pe faţă.” (Woodrow Wilson); “Dacă vrei un prieten în Washington, ia-ţi un câine.” (Harry Truman); “Ceea ce contează cu adevărat nu este mărimea câinelui în luptă, ci mărimea luptei în câine.” (Dwight Eisenhower); Nu da înapoi, că te năvălesc câinii care altfel numai te latră.” (Nicolae Iorga); “Când mă latră duşmanii, stau de vorbă cu câinele meu.” (Tudor Muşatescu).
Citez, de asemenea, câteva creaţii proprii, apărute într-un volum publicat în 2016: “Şi un lup poate fi paznic la stână dacă este câine-lup.”; “Câinele nu înţelege ce este un bilanţ; oare un singur lanţ nu ar fi suficient?”; “Cuşca unui câine este un fel de cameră de gardă şi de zgardă.”; “Nu pretindeţi unui câine mioritic să recite «Mioriţa».”; “Un vânător spunea atâtea poveşti încât până şi câinele său obişnuia să roşească.”; “Bismarck, câinele vecinului meu, habar nu are de istoria Prusiei.”.
Mă voi referi în continuare la unele personaje canine din beletristica românească şi universală. *Încep prin câteva stihuri ale “Mioriţei”: “Stăpâne, stăpâne,/Îţi cheamă ş-un câne,/Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc,/Că l-apus de soare/Vreau să mi te-omoare/Baciul ungurean/Şi cu cel vrâncean!”. *Condeiul lui Mihail Sadoveanu – în povestea “Dumbrava minunată” – a făcut un veritabil erou din simpaticul Patrocle, singurul prieten credincios al Lizucăi, fetiţa orfană de mamă. *“Zdreanţă” al lui Tudor Arghezi nu poate fi dat uitării de nimeni dintre cei care au fost cândva copii; pedepsit de gospodină cu un ou fierbinte deoarece obişnuia să fure ouăle din coteţ, micul patruped îşi varsă astfel năduful: “Când se uită la găină,/Cu culcuşul lui vecină,/Zice Zdreanţă-n gândul lui:/«S-a făcut a dracului!»”. *Personal, îmi amintesc mult-îndrăgitele versuri ale unor autori anonimi, pe care le recitam în primii ani ai copilăriei: “Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ./El se jură că nu fură,/Dar l-am prins cu raţa-n gură.”; “Cuţu, cuţu, na, Grivei,/Mămăligă, dacă vrei./Dacă nu, o pun în coş/Şi-o dau mâine la cocoş.”. *Eroul unei cărţi scrise de Jack London este un terrier irlandez pe nume Michael care fuge pe malul Mării, plictisit de viaţa lipsită de orice afecţiune din partea soţilor Kennan în vila lor de pe Insula Stewart; câinele este prins de un marinar de pe vasul “Makambo”, ce dorea să îl vândă cu prima ocazie, dar cei doi vor trece prin multe situaţii neprevăzute, devenind buni prieteni, iar talentul câinelui de “a cânta” îl va transforma într-o vedetă de circ. *“Câinele din Baskerville” se numeşte romanul poliţist scris de Arthur Conan Doyle în care personajul principal este detectivul Sherlock Holmes; subiectul cărţii, localizat într-o regiune mlăştinoasă din Vestul Angliei, este o tentativă de asasinat, inspirată de legenda unui înfricoşător câine fantomatic având pupilele în flăcări şi botul roşu de sânge.
În plan muzical, despre căţelul alb cu urechi negre Nipper, care a devenit sigla companiei de plăci pentru gramofon Victor Talking Machine, am scris într-un articol publicat în cursul anului 2022 în acest cotidian.
Vieţuitoarele canine au intrat, de asemenea, în lumea ştiinţei, exemplele următoare fiind edificatoare. *Savantul rus Ivan Pavlov a studiat cu rezultate remarcabile problema aşa-numitelor reflexe condiţionate pe baza unor intense experimente efectuate în rândul câinilor, observând că ei au tendinţa de a saliva înainte ca hrana să ajungă în cavitatea lor bucală; datorită rezultatelor obţinute cu ajutorul semnalelor acustice şi vizuale repetitive, aplicate acestor animale, în anul 1904 Pavlov obţinea Premiul Nobel pentru Medicină. *Căţeluşa Laika îşi sacrificase viaţa la 3 noiembrie 1957 în nava sovietică lansată în spaţiul cosmic din cauza hipertermiei generate de imposibilitatea detaşării dispozitivului central. Numele acelei căţeluşe care se asociase pionieratului aerospaţial a apărut ulterior în numeroase cărţi de science fiction ca, de pildă: “Sputnik Sweetheart” de Haruki Murakami (1999) şi “Laika” de Nick Abadzis (2007). *La începutul lunii august a anului 1960, URSS lansa o altă navă cosmică având la bord mai multe animale, inclusiv două căţeluşe numite Strelka şi Belka spre a se studia starea organismelor vii în condiţii de imponderabilitate; animalele au aterizat fără probleme după zborul în Cosmos. Mai mult decât atât, după cum a relatat presa mondială, una dintre căţeluşe, Strelka şi-a câştigat celebritatea în materie de “cooperare la cel mai înalt nivel”: la câteva luni după experimentul menţionat, ea a născut şase căţeluşi perfect sănătoşi, unul dintre ei fiind adoptat de liderul sovietic N. Hruşciov şi dăruit apoi fiicei preşedintelui american John F. Kennedy, Caroline (numită recent ambasadoare a SUA în Australia).
Câinii au devenit credincioşi parteneri ai oamenilor în multe sfere ale activităţii acestora: salvarea unor persoane în situaţii de dezastru (războaie, cutremure, incendii, avalanşe); căutarea drogurilor, explozibililor, muniţiilor sau armelor de tot felul; identificarea unor crime şi găsirea victimelor acestora; organizarea unor partide de vânătoare; transportarea mărfurilor şi oamenilor în condiţiile dificile din zonele polare; însoţirea persoanelor cu anumite probleme medicale; paza turmelor şi a gospodăriilor. Acesta este contextul în care menţionez două rase canine salvatoare ale multor vieţi omeneşti: Saint-Bernard – nume provenit de la o trecătoare din Alpii ţării cantoanelor şi Terra Nova – rasă originară din provincia omonimă a Canadei.
Mărturisesc faptul că m-am bucurat enorm, văzând cum mentalul colectiv autohton asimilase în ultimii ani percepţia că adoptarea unor câini trebuie să înlocuiască ecarisajul nemilos, dovedind astfel că trăim într-o societate civilizată care acceptă convieţuirea normală cu numeroase vieţuitoare necuvântătoare din jurul nostru. De asemenea, am constatat cu firească satisfacţie că străzile şi bulevardele Bucureştilor erau populate de fiinţe canine de diferite rase plimbându-se paşnic cu “părinţii lor adoptivi”, nu de acei câini fără stăpâni, cărora le-am asociat cu toţii ani de-a rândul cuvinte nepotrivite pe care mă mir că dicţionarele noastre încă le mai acceptă: “javră; potaie; cotarlă; jigăraie; şarlă; jigodie; maidanez”. De fiecare dată, îmi răsuna în minte refrenul cântecului interpretat de regretatul Mihai Constantinescu: “Iubiţi şi câinii vagabonzi./Sunt mai cinstiţi şi uneorimai lorzi!”.
Nu aveam de gând să scriu acest articol, dar câteva evenimente tragice din ultima vreme m-au determinat să tratez subiectul respectiv. Lângă Lacul Morii din Capitală, o tânără care făcea jogging a murit, fiind sfâşiată de o haită de câini fără stăpâni. Printr-o stranie coincidenţă, în aceleaşi zile o altă româncă în vârstă de 50 de ani – ce locuia într-o zonă izolată din Munţii Apenini ai Italiei şi se ocupa cu creşterea câinilor din rasa Ciobănesc Mioritic din Carpaţi – a fost ucisă de viscolul năpraznic şi zăpezile abundente, împreună cu trei dintre câinii ei credincioşi, în timp ce se întorcea de la cumpărături la căsuţa de lemn din mijlocul pădurii. Faptele radical diferite înfăţişează două ipostaze ale fiinţelor canine. În cel de-al doilea caz, pot spune că de vină a fost Destinul; în primul caz, însă, vinovăţia ţine de oamenii care se consideră a fi superiori acelor vieţuitoare necuvântătoare. Referitor la tragedia autohtonă, întreb: Ce căutau acolo acei câini pe o vreme geroasă, în loc să se fi aflat în adăposturile intens mediatizate?; Ce au făcut asociaţiile care se laudă doar cu numărul de adopţii canine, cerând neîncetat fonduri pentru protecţia animalelor?; Care e situaţia reală a sterilizărilor şi cea a prinderii câinilor abandonaţi?; Când se va reveni la deplina normalitate în această situaţie tot mai îngrijorătoare şi incompatibilă cu imaginea unui stat european civilizat?
