La librăria Mihail Sadoveanu din Strada Edgar Quinet 10, a avut loc lansarea volumului „Poame amare” de Eva Constantinescu.
Volumul, care reprezintă cea de-a patra culegere de versuri din creaţia poetei, a fost prezentat de prof. univ. dr. Nicolae Georgescu şi de criticul literar Valeriu Râpeanu, care au subliniat trăsăturile caracteristice ale universului liric al poetei Eva Constantinescu, permanenţele inspiraţiei sale şi noutatea pe care o aduce volumul recent, apărut la Editura Semne. A luat cuvântul şi directorul editurii, dl. Ştefan Dulu. Cunoscuta artistă de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, dna Monica Davidescu, a citit cu sensibilitatea-i cunoscută mai multe poezii din acest volum. Moderatoarea acestei interesante lansări a fost dna. Georgeta Munteanu. Graficianul şi ilustratorul volumului, dl. Walter Riess, a argumentat alegerea subiectelor ilustraţiilor ce însoţesc cea mai mare parte a poeziilor. Reproducem prefaţa colaboratorului nostru Valeriu Râpeanu la volumul de poezii „Poame amare”.
Necontenita aspiraţie către lumină
Eva Constantinescu îşi înscrie numele pe cel de-al patrulea volum al unei cariere lirice, ce tălmăceşte trăirile, încercările, întrebările, neliniştile, regretele, dar şi bucuriile împlinirilor sufleteşti. Totul stă sub semnul unei expresii poetice, care nu ocoleşte nicio stare de spirit oricât de dureroasă ar fi, care nu izgoneşte din memoria afectivă clipele încrustate dureros în suflet şi nici nu exaltă visul, ce a căpătat conturul realităţii. Expresia lirică este una francă, neînvăluită în horbota menită să ascundă clipele de îndoială, de restrişte, care sunt evocate cu luciditatea asumării unui drum privit cu înţelepciunea maturităţii, aşa cum a fost trăit. Recunoaşte că ochii îi sunt „bolnavi de atâtea căutări” şi vede cum sufletul i-a fost apăsat de „porniri încrâncenate”, pe care însă „o lumină din altă lume” le „risipeşte”. Poeta a trăit deopotrivă în lumea „vrajbei” izvorâtă din „toate” cele câte o înconjoară, dar şi din lumea atât de bogată în trăiri a sufletului său.
Dacă ar fi să căutăm nota dominantă a acestui volum, cred că neliniştea este cea mai potrivită. Dar o nelinişte printre meandrele căreia se afirmă seninătatea necontenit căutată, iubirea înţeleasă ca un sentiment generator de frumuseţe. Din toată această învolburare, din toate aceste întrebări ce nu-i dau pace, o realitate răzbate: „perene iubiri au să răsară. / Ca flori s-or zămisli, ca vieţi de rând – / Îndepărtate stele luminând spre seară”. Aşa cum am relevat comentând volumele de până acum ale Evei Constantinescu, reazemul sufletesc al poeziei sale rămâne universul copilăriei care revine firesc, pe care îl simţim că nu a trecut nicio clipă în planul secund al sufletului său, ci s-a încrustat în lumea permanenţelor sufleteşti pentru totdeauna.
N-am putea încheia aceste rânduri fără să subliniem această caracteristică a poeziei sale, şi anume necontenita înfruntare între ceea ce s-a sublimat ca trăiri fundamentale şi ceea ce a fost şi care a trecut în registrul sufletesc al amintirilor admirabile sau dureroase.
Necontenita aspiraţie către lumină, menită să înfrângă adversităţile vieţii din jur, izvorâte din stupida goană a unei lumi dezlănţuită în rău conferă acestor versuri o vibraţie sufletească autentică. Şi care se propagă în cercuri concentrice către inimile cititorilor.
