Cine trece pe şoseaua ce leagă oraşele Predeal şi Braşov vede pentru câteva secunde bustul unui soldat, dar îşi continuă călătoria cu atenţia necesară la traficul intens; la fel am procedat şi eu de câteva ori. De când nu mai conduc din cauza vârstei înaintate, mi-am propus să scriu câteva rânduri despre cel care este înfăţişat în acea statuie.
Mai întâi m-am documentat cu privire la viaţa şi activitatea lui Mihail Săulescu, deoarece despre el este vorba. S-a născut la 23 februarie 1888 la Bucureşti. A urmat studiile la Liceele “Sfântul Sava” şi “Matei Basarab”. În 1904 el a devenit student al “Conservatorului de Artă Dramatică” din Bucureşti, iar peste un an, în timpul răscoalelor ţărăneşti pleca în Gorj unde a rămas şase luni. În 1906, la vârsta de 18 ani, a debutat cu primul său volum intitulat Versuri care avea coperta desenată de fratele lui, pictorul şi profesorul Eduard Săulescu. În 1911 a ajuns la Sibiu, lucrând la revista Luceafărul condusă de Octavian Goga. Revenind în Bucureşti la sfârşitul acelui an, el este redactor la Rampa şi bibliotecar la Socec. Deşi era bolnav în ziua de 15 august 1916 – când armata română a intrat în Primul Război Mondial – Mihail Săulescu s-a despărţit cu greu de logodnica sa Elena şi s-a înscris voluntar pe câmpul de luptă, fiind acceptat la 21 august 1916 ca soldat în Regimentul 46 Infanterie; atunci dânsul scria aceste cuvinte: “Mă duc să îmi beau şvarţul pe culmile Carpaţilor şi să mă căsătoresc cu Transilvania.”. El a participat la manevrele de la Flămânda, trecând Dunărea; după aceea a revenit în luptele de la Ghimbav-Braşov, asistând la “tranşeele morţii” de la Bartolomeu. În ziua de 30 septembrie 1916 tânărul de 28 de ani era victima unui glonte tras în fruntea sa la capătul primei serpentine de la marginea nordică a Predealului, la ieşirea către Braşov, acolo unde se dădeau primele asalturi în “lupta pentru Predeal”.
În memoria poetului, la 5 septembrie 1930 s-a ridicat pe un soclu masiv din beton mozaicat în două trepte un bust din bronz susţinut de un piedestal în formă de prismă, operă a sculptorului Oscar Han; figura poetului apare ca un personaj având aripile şi braţele încrucişate şi privirea îndurerată, aţintită către Ceruri. Pe o placă comemorativă aşezată pe soclu sunt gravate aceste cuvinte: “Poetului erou Mihail Săulescu, căzut în luptele de la Predeal, 1916. Societatea Scriitorilor Români.”.
În cuvântarea rostită la dezvelirea monumentului, preşedintele acestei societăţi, scriitorul român Liviu Rebreanu a spus: “Cel a cărui memorie se cinsteşte astăzi, la cotitura drumului ce împreună Muntenia cu Ardealul, în vârful Carpaţilor supt ochii protectori şi înţelegători ai Majestăţii Sale Regelui, a fost un tânăr poet care şi-a dăruit viaţa pentru unirea neamului nostru. Ca toţi creatorii adevăraţi, Mihail Săulescu a fost un mare frământat al vieţii. Poezia lui fierbinte de nelinişte, încrestată cu întrebări, cu amărăciuni, cu îndoieli şi elanuri e rodul unui suflet chinuit care şi-a căutat necontenit mântuirea şi rostul în lumea cea mare, văzută şi nevăzută. Două volume de poezii şi un act de teatru sunt mărturia vieţii poetului, o viaţă aspră, torturată cum este totdeauna viaţa celor ce lasă urme adânci despre trecerea lor printre oameni. Dar ce a rămas de la Săulescu e abia o frântură din ce avea de spus, e abia o indicaţie din ce ar fi putut el să dea literaturii române. Glonţul vrăjmaş, care l-a ucis în împrejurimile acestea, e cu atât mai vrăjmaş cu cât a sfărâmat una din cele mai frumoase speranţe ale poeziei noastre. Moartea lui Săulescu a fost glorioasă, fiindcă el şi-a jertfit viaţa pe altarul patriei cu o generozitate benevolă şi mută. El, care n-a fost luptător, care n-a scris nicio poezie de război sau de propagandă, ale cărui preocupări literare au fost de cea mai intimă esenţă estetică, el, în ceasul când sufletul l-a îndemnat, fără fraze, fără fanfare, şi-a părăsit poezia şi simplu şi-a oferit inima gloanţelor duşmane, fără speranţa de vreo răsplată ca şi soldatul anonim, prietenul şi tovarăşul lui… Unui poet care îşi sacrifică viaţa şi opera înainte de a fi avut timpul să pătrundă în conştiinţa publică, colegii lui sunt datori să-i preamărească memoria.”.
Am citit multe creaţii ale sale şi versuri din câteva poezii le prezint în continuare:
*Aeternitas: “Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână/Şi seara ce coboară, pe toate ’ncet stăpână/Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,/Privind în urmă lumea din coama unui deal./Atât! E tot ce poate să’nsemne-o îngropare!/Pe nas îngână popa o rugăciune-arare./Bătrâna plânge’n poală şi boii merg la pas,/Încet, cu gândul poate c’aproape-s de popas…”.
*Cuiburile: “Şi când se vor întoarce cocoarele plecate -/Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,/Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,/Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?/O! cine ştie, poate de-atâtea vremuri grele/Nimic la primăvară n’o rămânea din ele,/Din cuiburile calde, ce le doreau sburând,/Cocoarele venite de peste mări şi ţări/Şi-aduse de departe de-al lor nostalgic gând/În legănarea dulce a veşnicei sperări./Şi n-or găsi nimica din ce-au lăsat odată/Şi vor găsi atâta: speranţă spulberată…”.
*Fără nume: “Mi-e dor de-o stradă liniştită/În care lumea-ntreagă tace -/Să-mi lase mintea obosită/Şi toate gândurile-n pace./Mi-e dor de-o noapte nesfârşită,/O noapte tristă şi adâncă./În strada asta liniştită;/S-o facă mai tăcută încă./Mi-e dor mereu de-un lucru mare,/Să nici nu-ncapă într-un vis./Mi-e dor de lucrurile care/Să nu le întâlnesc e scris!”.
*Întuneric: “Cât de-ntuneric este în serile de toamnă/Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii,/Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă/Cărarea unei grele şi vagi melancolii./Un vis ţesut în vară se stinge’n toamna tristă/Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol./Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă,/Cum trece singuratec, neliniştit, un stol./Şi ţie ţi se pare că pleacă de la tine/Aceste călătoare spre alte zări mereu,/Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine./Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu…”.
*Cânta o caterincă: “Cânta o caterincă pe-o stradă depărtată,/Tremurătoare note le auzeam sunând,/Ca inima-mi s-o facă din nou mai viu să bată,/Cânta o caterincă pe-o stradă depărtată/Un cânt pe care parcă demult l-aveam în gând./Cânta şi cine ştie a cui era cântarea;/Cânta şi cine ştie ce suflet asculta,/Dar poate noaptea-adâncă şi poate depărtarea/Făceau pe-atâţia oameni cari i-ascultau cântarea/Să li se pară poate că pentru ei cânta/Cum mi-a părut şi mie că numai pentru mine/Trecea pe strada ceea, atât de trist cântând,/Cu note plângătoare, cu note triste, pline/De doruri care parcă trăiau atunci în mine,/De lucruri ne-nţelese ce le aveam în gând.…”.
*Iulie: “Un drum de ţară lung,/Din loc în loc,/Fantastice troiţe,/Sub soarele de foc,/Şi-ntind schiloade braţe obosite,/De arşiţa de iulie chinuite./Noi mergem amândoi pe drumul lung,/Dar de căldură nici nu mai simţim,/O! nici de unde am pornit,/Dar mai ales nici unde ne oprim./Vom merge-aşa,/La nesfârşit,/Printre troiţe schilodite,/De ploaie şi de vânt,/De soare şi căldură…”.
*Celei aşteptate: “Tu, ce mă faci să cânt şi să visez acuma,/Eu văd că eşti departe şi poate n-ai să vii/Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;/Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,/Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,/Tu, care eşti departe şi poate n-ai să vii./Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină,/Căci el îţi dete viaţa şi doar în el trăieşti,/Tu, care azi nu eşti/Şi poate niciodată aevea n-ai să fii…”.
*În Pacific, departe: “În Pacific, departe, sunt insule stinghere/Ce zac necunoscute de niciun marinar,/Din fundul apei clare, fantastice apar,/Din fundul apei clare, o magică părere./Doar păsări mari de apă spre ele-adesea zboară,/Doar păsări mari de apă pământul li-l mai ştiu,/Dar cum se-ntind de calme, sub cerul lor pustiu,/O clipă de cutremur adesea le doboară…”.
Mihail Săulescu a plecat pe altă lume, dar a lăsat în lumea pământeană memoria unui mare poet-patriot.
