Ionuț Țene
Istoria poeziei române de la mijlocul secolului XIX oferă surprize deosebit de frumoase și inedite pentru un cercetător obsedat de acribie și pasionat de lirism. În general istoriile noastre literare de la Călinescu, Lovinescu, Ștefănescu la Manolescu subliniază doar vârfurile literare ale unei epoci. Dar aceste ”creste” nu s-ar putea vedea fără ”văi”. O mare voce lirică nu se naște din neant, ci are precursori aleși și talentați. Odată cu explorarea și explozia curentului romantic în poezia românească de la mijlocul secolului XIX se nasc poeți talentați în arealul literar românesc care astăzi sunt complet uitați. Dar dacă le citim poeziile cu atenție și empatie vom observa că aceștia sunt prin stil și prozodie precursori ai marelui Mihai Eminescu. Desigur, poetul nostru național a fost vârful romantismului, dar el a fost prefigurat de poeți remarcabili, azi pe nedrept uitați. În epoca copilăriei și tinereții lui Eminescu publicau în reviste sau în volume tipărite poeți care sunt cuprinși semantic de acel ”zeitgeist” – un spirit al timpului, ce și-a pus amprenta pe lirica romantică românească. Poeții nu erau doar cei pe care azi îi cunoaștem și îi apreciem datorită că există incluși în manuale școlare sau istorii literare canonice ca Alecsandri, Bolliac sau Bolintineanu, ci și poeți total necunoscuți tinerei generații de astăzi, ca George Crețeanu și, mai ales, Alexandru Sihleanu. Mă refer în special la acest ultim poet pomenit pentru că lirica sa este parcă fidel decupată, prin stil și prozodie, din opera Mihai Eminescu, deși el a trăit înainte de poetul național. Când Sihleanu și-a publicat volumul de versuri ”Armonii intime” în 1857, viitorul poet național avea doar șapte ani. Poetul a murit foarte tânăr ca și alt pre-romantic Vasile Cârlova, mai cunoscut de către public datorită manualelor școlare din perioada comunistă. Când citim poezia ”Epigonii”, marele nostru poet național face în versuri referire la ”Liră de argint, Sihleanu”. Știa ce știa…Mihai Eminescu, pentru că dacă lecturăm cu atenție poeziile poetului național vom vedea influențe și din Sihleanu în acel ”spirit al timpului” romantic, care și-a pus amprenta și pe poezia enminesciană. Să luăm în considerare că poezia ”Epigonii” scrisă de Eminescu la 20 de ani în 1870 exprimă crezul său liric. Deci amintirea lui Sihleanu este edificatoare semasiologic și stilistic. George Călinescu considera că Sihleanu ar fi făcut trecerea de la ,,lirismul de iatac a lui Alecsandri la nemișcarea lunatică a lui Eminescu”. Eu aș adăuga că poetul din Râmnicu Sărat a fost un precursor al lui Eminescu.
Alexandru Sihleanu se naște pe 6 ianuarie 1934. Era fiul paharnicului Zamfirache Sihleanu, care a fost și administrator al fostului județ Râmnicu Sărat. A avut o soră mai mare cu doi ani Elena, care s-a măritat cu Ion Ghica. A copilărit la moșia de la Sihla, unde tatăl construise un castel si un mare parc. Deci provenea dintr-o familie bogată. Învață la Pensionul „Monty” și la Colegiul „Sf. Sava” din București. Ajunge în 1852 la Paris unde studiază la Liceul „Louis le Grand”, iar în 1853 obține bacalaureatul. Aici a fost coleg cu Alexandru Odobescu și publică în „Junimea română”. Se intoarce în țară la 1855 și intră în cercul ziarului „Concordia”. Subit pe 14 martie 1857 moare de antrax în București. În anul decesului apare volumul ”Armonii intime” cu 24 din poeziile sale. Este reînhumat in 1877 la Sihlea din Vrancea. Moartea poetului, la doar 33 de ani, curmă un talent liric de certă valoare. Nicolae Iorga a fost conștient de valoarea lui Alexandru Sihleanu și îi republică volumul ”Armonii intime” în 1909 la Tipografia ”Neamului românesc” de la Vălenii de Munte. Iorga îl alătură pe poet, în prefața scrisă, marilor romantici Byron, Alecsandri și Hugo, dar face referire și la Eminescu. ”Tonul potolit, cuminte, de simțire discretă a poesiilor lirice trimete la fruntașul din Moldova al poesiei romanești”. De exemplu poezia ”La Patrie” aduce ca stil, însuflețire patriotică și nerv liric cu viitorul poem al lui Eminescu, scris peste 10 de ani distanță și intitulat: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Posibil ca poetul nostru național să se fi inspirat din poezia lui Sihleanu? Credibil, dar nivelul estetic al poemului eminesican este totuși superior. E de apreciat conjunctura stilistică similară.
”Smulge de pe față-ți vălul trist și jalnic,
Drag pământ al țării cu amar nutrit;
Steaua învierii, soarele cel falnic
Al măririi tale azi a răsărit.
Fii ai României, frații mei de sânge,
Răscoliți cenușa vetrei strămoșești,
Și văpaia slavei din trecut va-ncinge
Inimile noastre, mari și bărbătești….”
Poeme cu aceeași reverberație eminesciană ”avant la lettre” sunt numeroase la poetul Alexandru Sihleanu. Sunt legate de curentul romantic, de stilul și spiritul epocii, de o prozodie comună specifică vremii. Iată o exemplificare:
”Revederea
Frumoase locuri, verde câmpie,
Unde juneţea mi-am petrecut,
Iacă vin astăzi cu bucurie,
Să vă văd iarăşi, să vă salut.
Câte plăcute, dulci suvenire,
Simţ că ‘n suflet mi se deştept?
Aci mii inimi cu fericire
Bat pentru mine şi mă-aştept.
Vechii tovarăşi de tinereţe
Alerg spre mine, se ‘nveselesc;
A lor vedere, a lor blândeţe
Bătrânu-mi suflet întineresc.
Iacă gârliţa cu tainici şoapte,
Iacă părâul, lin, călător,
Pre-a cărui maluri eu, zi şi noapte,
Făceam dulci visuri de viitor.”
”Revederea” lu Sihleanu anunță poemul ”Revedere” a lui Mihai Eminescu: ”Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzut./ Multă vreme au trecut./Şi de când m-am depărtat,/ Multă lume am umblat…”. Exemplele sunt aproape tautologice privind prozodia. Un alt poem de-a lui Sihleanu îmi aduce aminte de nostalgia dinspre poemele ”dorului călător” și notele melancolice ale lui Eminescu.
”Sonet
Peste ţărmuri depărtate
Vezi tu râul călător,
Cum în valuri turburate
Se-asvârlă din izvor?
Pe-a lui maluri singurate
Vezi, cum vântul mugitor
Mişcă trestia ş’o bate,
Şuerând încetişor?
Râu-i viaţa-mi sbuciumată,
Ş’acea trestie mişcată
E-al meu suflet dureros;
Viitorul, ce m’aşteaptă,
E pustia cea deşartă
După malul nisipos.”
Toate aceste timide exemplificări scot în evidență un lucru de care istoria literară trebuie să țină seama pe viitor. Poezia lui Mihai Eminescu nu a izbucnit din izvorul unui neant liric – gol istoric, ci a avut precursori lirici valoroși, care au pregătit stilistic apariția marii poezii eminesciene. Fără acești poeți din ”vale”, noi, cititorii de azi nu am fi reușit să vedem și să apreciem poetul național de pe ”vârful” muntelui. Poetul Alexandru Sihleanu, consider cu conștiinciozitate, că ar trebui recuperat de istoria noastră literară ca un poet romantic valoros, care iată l-a inspirat și pe marele Eminescu. Un început bun îl reprezintă faptul că la Râmnicu Sărat funcționează un cenaclu literar intitulat Alexandru Sihleanu și promovează tinere talente. Istoria literaturii române oferă surprize plăcute. Acestea trebuie cercetate și promovate în noul spațiu semantic al circuitului literar. Poeții uitați pot fi readuși la lumină, iar versurile lor de la 1850, consider că nu sunt cu nimic mai prejos față de versurile din marea poezie europeană a epocii.