Ionuț Țene
Poezia trăiește aspră și șlefuită sub teroarea formelor. Se sufocă de inerția obsesivă a aranjamentelor fizice ale rațiunii, iar versul emoției se zbate sălbatic ca să evadeze, să se elibereze dintre gratiile formelor nivelatoare. Poezia este despre fluxul esențelor, despre revolta emoției, despre sufletul care răzbate dincolo de veșmântul genului, de forme, de rimă și ritm. Poetul este o respirație a poeziei universale și eterice. Starea de grație nu ține cont de mode, veșminte lingvistice și încorsetări aleatorii. Poezia este o zbatere puternică, ca o pasăre spre zbor, pentru a se elibera emoția de chingiile imanentului revolut. Revolta și țipătul liricului străbate întreaga istorie a poeziei. Poezia nu țin cont de teroarea istoriei și speciilor literare percepute ca o închisoare a expresiei. Poezia este sălbatică, nepătrunsă, ca o pădure amazoniană, în care se urăște cu toată emoția tăietorul de lemne cu securea la el. Pentru poet, veșmântul academic al rimelor și genurilor este o invitație a creației la închisoare. Viscerele lirismului străbat învelișul, care este degradabil și sufocant pentru expresia creației. Poezia este liberă de orice constrângere. Forța emoției nu poate fi pusă în lanțuri, zidită în rime, stiluri și forme. Sufletul nu are cătușe. Respirația poetică este liberă de orice incluziune a formelor rațiunii. Organizarea poeziei este un non-sens și intră în contradicție cu emoția lirică. Valurile liricii se sparg în stâncile formelor pierzându-se sufluu liric. Această zbatere de eliberare din formele imanentului este poezia pură, adică eliberare de orice fel de constrângere. Poezia este ființarea emoției primordiale, un ocean de libertate a sufletului descătușat de margini. Tot ce ține de stil, rimă, ritm și alte forme ale genului liric, nu fac altceva decât să încătușeze poezia, să inhibe sufletul liric universal. Vă veți întreba oare, atunci, dacă nu există terorea formelor rațiunii în poezie, ce anume face diferența? Tocmai intensitatea expresiei libere a forței emoției și libertatea sufletului liric diferențiază calitatea poeziei și face ierarhia valorică a poeților și poeziei.
De la începuturi, poezia a trăit sub teroarea istoriei, a formelor care cenzurează forța și intensitatea emoției. Presiunea formelor poetice a sufocat de fapt poeziei. Întreaga istorie a poeziei este o încercare de eliberare a forței emoției necunoscute din carcera timpului istoric și din închisoarea normelor rațiunii. Cu cât intensitatea eliberarării este mai mare, cu atît mai valoros și talentat este poetul care o exprimă. ”Libertatea lirică” este motto-ul istoriei poeziei universale. Tensiunea forței emoției face diferența trăirii lirice a umanității în starea de grație a poeziei. Viscerele necunoscutului sunt firișoarele de la care pornește izvoarele emoției lirice, o „eternă reîntoarcere” la începuturi. Poezia este ființare, o tânguire a omului după Ființă. Prin forța emoției omul se unește cu Ființa. Starea de deschidere a Dasein-ului nu este o provocare a filosofiei, ca la Martin Heidegger, ci forța de atracție a sufletului prin emoție spre transcendent. Lirica este o restaurare a transcendentului prin creșterea intensității emoției descătușate, eliberate, de formele rațiunii. Poezia confesivă americană, din anii `60 ai secolului trecut, a dus inconștientul liric la o reducție totală, la o explozie de reziduri emoționale incognosciblie, destructurând totalitar structura lirică. Mircea Mihăieş surprinde admirabil, într-un text, faptul că ”artistul «navighează» – în ciuda propriei voinţe – spre un spaţiu al intimităţii, în care îşi descoperă inconştient adevărata identitate”. Un poet refuzat de terorea istoriei și a formelor este espresia inconștiutului forței emoționale. Dar poezie nu poate fi doar o expresie diluviană a emoțiilor, ci expresia lirică se reconstruiește printr-o ”harmonică” lirică creatoare de poezie autentică, dacă poetul este talentat și știe să strunească în sine forțele necunoscutului. Forța emoției lirice străbate veșmântul canonic al prozodiei pentru a oferi liber adevărul și frumosul estetic. Poezia este o dinamită care explodează în inimă ca să rănească sensibilitatea din suflete. Imaginația lirică este o deraiere, o emoție ce deviază ”în același timp controlată, ca tensiune ținută în frâu”, cum afirma Celline (Călătorie). Forma nu este subiectul poeziei, substanța ei este emoția transmisă.
Canoanele prozodiei raționale obturează libertatea emoției sufletești. Doar emoția în sine, care deține imaginația sufletească și forța creatoare, este izvorul liric, din care țâșnește poezia. Reflecția critică este partea rațiunii care inhibă emoția poetică, libertatea de a crea lirică. Tensiunea emoției care se zbate pentru a se elibera din centrifuga forței sensibilității universale sufletești este poezia. Creația lirică se ține pe sine în frâu, nu este nevoie de capcanele rațiunii și normele prozodiei pentru a exprima unicitatea frumosului și adevărului poetic. ”Poezia, un grăunte de dinamită” scria poetul Geo Bogza. Poezia este o dimanită, nu fizică, ci emoțională care sparge marginile istoriei. E un fluviu de emoții care se varsă în oceanul sufletului fără marginile sau malurile rațiunii și fără cenzura prozodiei. Poezia e pură emoție în tensiune ce înalță inimile spre zbor. Poezia este apa vie a emoției din care se adapă sufletul poetic universal. Cu cât emoția este mai puternică și mai expresivă, cu atât lirica răspunde necesității telurice de poezie a sufletului. Emoția este puritatea simțurilor care te învăluie. În lirică emoția este vitalitatea primordială care ființează fără să fie atentă la restricții și reguli. Poezia nu este regulă. În poezie, diferența o face inocența, tensiunea și curăția emoției, precum și asumarea acestor adevărate permanențe de către poet. Reacția emoțională a cititorului oferă consistență și valoare intrinsecă talentului poetic și recunoaștere. Emoția este iubirea interioară nemărginită a sufletului însetat de libertate și lipsa marginilor rațiunii.
