Ionuț Țene
Portal
În acel loc
Păsările vorbesc
În acel timp
Și iarba
Vorbește
Casele se aliniază
Vorbind
Câinele care latră
Vorbește
Acolo ochii pisicii
Vorbesc
Privirea copiilor
Care merg cu spatele
spre nori
În pădurea aceea
și copacii
Vorbesc
Cu dinții lor de frunze
Care mușcâ liniștea
Cu sete
De țiuie urechile
Tăcerii
Limita legală a poetului
Poetul a depășit limita legală de viteză
Poetul întotdeauna depășește limita cuvintelor
Pe procesul verbal al unui polițist
care nu a știut niciodată ce înseamnă iubirea
Pe poșeta de lux a unei femei
care a citit toată viata emblemele unor firme de marca
Viteza legală a poetului e dragostea cerului
Pentru frunza căzută din paradis
(Alcala, 23 octombrie)
Iordanes
Voi vorbi despre dragoste
Și frunze căzute
Voi vorbi despre cuvinte
Și rădăcini de piatră
Voi vorbi despre cerul vizigot
Și săbii trădate
Despre această dragoste
Îmbibată de sângele depărtării
Despre copiii amintirilor ce curg
Emoție spre muntele Om
ce-și cheamă viitorul acasă pe
Limba castiliană
(Arganda, 22 octombrie)
Paradisul pierdut
Acest steag al tristeții solare
Această întrebare a bucuriei tăcute
Această liniște zgomotoasă de vorbe
Acest cânt care a luat foc în apa rece de munte
Această clipă sedusă de stele
S-a îndrăgostit de mirarea pieptului tău
De mușcătura unei vorbe sărate
Ce-a îndulcit întâlnirea acestor buze de copaci din paradis
(Madrid)
Unde
Eu nu mă mai duc nicăieri
Eu nu mă mai întorc
Acolo oriunde
Unde copacul cunoașterii crește
În acest măr
din care mușcă tristețea
Cu neînsetată sete luciditatea
Aripi
Poezia este o pasăre fără picioare
Versul nu se odihnește niciodată
Când obosește întinde aripile și doarme
Cântecul e zbor spre cer, tot mai înalt
Poezia este o pasăre fără picioare
Care atinge pământul cu praf de stele
Tot mai jos aripile ei vorbesc tăcerea lunii
Când obosește întinde cerul și moare
În privirea înserării vede oul cu aripi frânte.
Lacrimile Bucovinei
Să nu uiți Ioane
Privește și plângi
Școlile române zidite în Cernăuți
De versul lui Eminescu
Închise, Închise
Călcate, Călcate
De Bocancul întunericului
Să nu uiți Ioane
Privește și plângi
Bisericile clădite din mănăstirea Peri
Închise, Închise
În țara coconilor lui Dragoș
De palma grea a întunericului
Să nu uiți Ioane
Privește și plângi
Durerea tăcerii pietrelor Chiliei
Cărțile lui Ștefan din Bugeac
Arse, Arse
De slova străină a întunericului
Să nu uiți Ioane
Privește și plângi
Cu lacrimi de sânge
Deschide, Deschide
Înnorații ochi de lumină
De dreptatea Sfinxului din Bucegi.
Chemarea
Plouă cu ochii dragostei pe palmele umede ale lacrimilor
Plouă cu florile memoriei rupte dimineața de un adolescent grăbit
Plouă cu pașii melancoliei în gândul orașului din inima uitării
Frunzele șterg stropii ce cheamă norii îngălbeniți
Punct!
Se frânge inima ca pâinea de dor
Firimiturile sunt vulturi ciuguliți de vifor
Sângele fierbe în butoaie melancolia
Via tristeții cu părul galben nostalgic
și picioare lungi precum noaptea
Nu mai vine să plece întoarcerea
Ideea de zbor s-a făcut atât de frig
Pe buzele cuvintelor șterse cu rune
De vântul acesta înghețat de iubiri
Trec gândurile uscate printre verbe
Frunze verzi căzute din mesteacănul
Îndoit ca semnul de întrebare ostenit
pe adevărul unui singur punct
Plouă
Plouă rece ca o înghețată topită
Plouă cu broboane de liniști
Peste această apocalipsă de soare
Peste nisipul albit de zăpezi febrile
Plouă cu gheață de tăceri vorbite
Plouă fierbinte cu castaniete
Peste trupul chircit de interogație
Peste punctul literei i din revelație
Galben
A venit toamna
cu gust de must
și vinete coapte
A venit în cascade
de căderi în frunze
A venit cu roșeața
Copacilor dezbrăcați
A venit toamna
cu fum de stele plânse
A venit în sunete
de nuci crăpate
Și huruit de tractoare
A venit amiază
cu ochii de gutuie
A venit cu stoluri de
vise călătoare
Și păduri ce-ngălbenesc
nostalgii restituite.
Febră
Ochii sunt fântâni unde adapă gândul bărbatului obosit
Ochii sunt izvoare care urcă muntele dorului
Ochii sunt florile de câmp ce ascut coasa întoarcerii
Ochii sunt stele căzătoare-n iarba proaspăt cosită pe fața tristeții
Ochii sunt verbele mării care îneacă uitarea lui Ulise
Două pietre rostogolite pe nisipul gol spălat de valurile sângelui
