Desigur, dacă îi ai în lot pe Messi, Neymar sau Mbappé, ”tragi” la victorie în fiecare meci, iar pe plan intern, adică în Ligue 1, aparent nu ai contracandidată. Fireşte, când investiţiile sunt de ordinul sutelor de milioane de dolari, asta îţi atrage pe de o parte porecle de genul ”QSG” (adică Qatar Saint-Germain), iar, pe de alta, toţi fanii se vor înghesui să te vadă şi majoritatea sponsorilor, să încheie contracte cu tine.
Este însă, oare, cu adevărat, PSG maşinăria de fotbal perfectă, acel ”dream team” comparabil, de pildă, cu Milanul lui Gullitt şi Van Basten de acum câteva decenii sau, în baschet, cu LA Lakers-ul lui Kobe Bryant ori, mai recent, cu Golden State Warriors?
Sau mai degrabă este o echipă, în felul ei, supraevaluată?
Aş spune că varianta a doua este cea corectă, şi voi încerca să argumentez (altfel, afirmaţia – sau negaţia, luaţi-o cum doriţi – nu ar avea consistenţă). În primul rând, 11 supervedete nu alcătuiesc, obligatoriu, cea mai bună echipă din lume. E important să ai jucători de valoare, dar jocul colectiv, spiritul de echipă, a-ţi găsi coechipierii ”şi cu ochii închişi” presupun mai mult decât atât. E nevoie de o compatibilitate maximă a componenţilor unul cu celălalt (să nu uităm că au existat, în istoria fotbalului, vedete care s-au ”stins” când au plecat la echipe cu stil de joc diferit de cel cu care erau obişnuite), e nevoie de o schemă de joc unică, e nevoie de altruism (în sens sportiv, desigur).
În al doilea rând, îţi trebuie un antrenor de geniu, şi cu riscul de a îi supăra pe fani, aş afirma că nici Unay Emery, acum câteva sezoane, şi nici Christophe Galtier, în cel prezent, nu se pot numi astfel (Tuchel a fost cel mai aproape). Spaniolul a avut mari performanţe cu FC Sevilla, într-adevăr, dar nu mi s-a părut a imprima echipelor pe care le-a antrenat un stil cu adevărat de senzație, iar Galtier nu este un antrenor cu rezultate cu adevărat notabile (deși a luat un titlu cu Lille). Cel puţin deocamdată. Antrenori mari sunt cei care nu se bazează exclusiv pe celebritatea unui jucător sau a altuia, ci cei care lasă o amprentă personală pe oriunde trec şi scot, din lotul pe care îl au la dispoziţie (tot un lot valoros, a nu se înţelege altceva), rezultate de excepţie. Un Carlo Ancelotti, un Jürgen Klopp, un Pep Guardiola, un (în trecut) Alex Ferguson, un Marcelo Bielsa mi se par mult mai aproape de această definiţie.
Şi, în sfârşit, trebuie ca şi pe plan european, în confruntarea cu echipele din campionatele rivale, să străluceşti la fel de tare. În Europa, PSG mai mereu alternează o victorie cu o înfrângere. În istoria recentă, a prins o singură finală de Champions League, pierdută (0-1) cu Bayern, în 2019/2020.
Aşa încât, da, parizienii sunt o echipă redutabilă, nici nu s-ar putea altfel cu un asemenea lot, dar nu mi se par cu adevărat un ”dream team”. Uneori presa scrie numai despre ei (Chiar aşa? Într-un campionat în care mai există, totuşi, Lyon, Marseille, Lille, Monaco, să ajungi să scrii numai despre PSG?).
Și, culmea, nici în campionat nu sunt infailibili. De la investițiile fabuloase care s-au făcut în acest club, au câștigat multe titluri, și totuși titlul intern le-a fost ”suflat” în sezonul 2016/2017 de Monaco și în 2020/2021 de Lille.
Iar evoluțiile recente din campionat (1-3 cu Lens și 0-1 cu Rennes) stau și ele mărturie. Partida cu Rennes a fost incredibil de slabă, parizienii trăgând primul șut pe spațiul porții adverse după minutul 80 și având o prestație total neconvingătoare.
Financiar, nici Lens și nici Rennes nu se pot compara cu PSG. În teren, însă, s-au dovedit clar superioare.
Chiar dacă parizienii își vor reveni pe parcurs și vor lua titlul, impresia generală nu poate fi ștearsă.
După cum spuneam, echipa de fotbal ideală nu e alcătuită din 11 vedete.
