Alina Arsani, Radu Dudău, Nadia Maki și Alexandru Chivu
Energia nucleară traversează cel mai dinamic moment din ultimele decenii, pe fondul obiectivelor de decarbonizare, preocupărilor legate de securitatea energetică amplificate de șocurile geopolitice și creșterii cererii de energie electrică. România deține experiență operațională în sectorul energiei nucleare de peste două decenii, ceea ce reprezintă un avantaj competitiv real, adesea subestimat, însă programul nuclear de expansiune se confruntă cu provocări care trebuie adresate cât mai rapid.
Energy Policy Group (EPG) a lansat o analiză de politici publice care prezintă evoluția rolului energiei nucleare la nivel global și european, cu accent asupra România.
La nivel global, sunt în prezent în construcție 73 de reactoare, cu o capacitate totală de 75 GWe, ceea ce reprezintă unul dintre cele mai ridicate niveluri de construcție simultană din 1990 până în prezent. Deși ponderea energiei nucleare în producția de electricitate a UE a scăzut de la un vârf de 34% în anii ’90 la 23% în 2024, climatul politic a devenit, în schimb, considerabil mai favorabil energiei nucleare. Trăim, de fapt, una dintre cele mai favorabile perioade ale cadrului european de reglementare nucleară din ultimele decenii.
Finanțarea reprezintă, în prezent, principala constrângere în dezvoltarea proiectelor de centrale nucleare. Reactoarele nucleare sunt cele mai costisitoare active energetice în valoare absolută, cu perioade de construcție planificată de circa un deceniu, dar cu depășiri frecvente de calendar și de buget, condiții în care rentabilitatea nu apare decât după două-trei decenii. Aceste caracteristici reduc semnificativ atractivitatea pentru investitorii privați, în absența unui sprijin public substanțial și predictibil.
Programul nuclear românesc acoperă trei direcții simultane:
- retehnologizarea Unității 1, care va începe în 2027;
- dezvoltarea Unităților 3 și 4, care ar adăuga 1,4 GWe capacitate instalată în sistem
- SMR-ul de la Doicești, fostul sit al unei centralei pe cărbune, constând în șase unități NuScale de câte 77 MW fiecare, o capacitate totală de 462 MW pentru care a fost aprobată o decizie finală de investiții condițională în februarie 2026.
Unitățile 3 și 4 figurează ca „obiective strategice” în programele de guvernare de aproape două decenii. Retehnologizarea Unității 1 are cel mai concret orizont de timp, dar implică și o abordare financiară fără precedent la nivel european: în decembrie 2024, România a notificat Comisia Europeană pentru un ajutor de stat de 600 de milioane de euro din Fondul de Modernizare, destinat retehnologizării Unității 1, dar fără precedent la nivelul UE și fără succes.
Modelele care funcționează au în comun faptul că statul își asumă contractual o parte din riscul financiar. Mecanismele utilizate variază de la participare directă la capital, garanții de împrumut de stat, Contracte pentru Diferență (2-way CfD, care garantează producătorului un preț minim și impune returnarea către stat a excedentului când prețurile de piață depășesc un prag prestabilit). Comisia Europeană a emis deja ghiduri pentru astfel de instrumente.
Pe lângă finanțare, programul nuclear al României se confruntă și cu alte provocări. Baza industrială de producție s-a erodat în deceniile fără construcții noi. În perioada următoare, România va avea nevoie de mai mulți ingineri specializați în energie nucleară decât absolvenții programelor universitare actuale, mai ales pentru lucrările specifice fazei de construcție, esențiale pentru atingerea termenelor de punere în funcțiune din 2030–2035. Investițiile vor depinde, fără îndoială, de o forță de muncă la nivel internațional, potențial insuficientă ca urmare a cererii la nivel global.
Acceptarea socială reprezintă un aspect important al dezvoltării proiectelor de energie nucleară. Atât la nivel global, cât și în Europa, percepția publică față de energia nucleară devine mai favorabilă. România reprezintă o excepție, fiind una dintre puținele state europene în care percepția favorabilă a publicului față de energia nucleară a scăzut între 2021 și 2024, tocmai în momentul în care începea să se extindă programul național. Campaniile de dezinformare, amplificate pe rețelele sociale și în mass-media tradițională, ar putea explica această tendință, însă confirmarea cauzalității necesită cercetare dedicată.
„Programul nuclear al României trebuie să treacă de la consens politic la acțiune concretă. Consolidarea parteneriatelor internaționale ar trebui să devină un obiectiv explicit al diplomației. În ceea ce privește finanțarea, România ar trebui să avanseze decisiv spre o arhitectură de finanțare integrată pentru fiecare proiect, în special în urma deciziei Comisiei Europene privind ajutorul de stat pentru retehnologizarea Unității 1. De asemenea, este nevoie de un grup de lucru la nivel național dedicat abilităților necesare dezvoltării programului, cu angajamente de formare profesională anterioare deciziei finale de investiție (pre-FID). Nu în ultimul rând, este nevoie de o strategie instituțională coordonată de comunicare în domeniul energie nucleare, dar și de mecanisme de implicare timpurie a societății civile și comunităților”, afirmă Alina Arsani, autoarea principală a studiului.
Analiza de politici publice, redactată de Alina Arsani, Radu Dudău, Nadia Maki și Alexandru Chivu, realizată cu sprijinul Clean Air Task Force (CATF), poate fi citită integral pe site-ul EPG aici.
