O realizare suprarealistă de top, care mixează mai multe genuri cinematografice și atrage spectatorul ca într-o pânză de păianjen
Tânăra Rita (Laura Harring) este amenințată cu un pistol și i se cere să coboare dintr-o mașină în care se mai aflau doi bărbați. Însă, înainte de a se produce ceea ce intenționau aceștia, o altă mașină intră frontal în vehicul, provocând un accident teribil.
Doar fata scapă.
Tremurând de frică, fuge de la locul accidentului, încă bântuită de ideea că ar fi putut muri.
În paralel cu desfășurarea story-ului său, un bărbat intră într-un fast-food și spune o poveste bizară despre un vis recurent.
În același timp, Betty (Naomi Watts, excelentă în rol și mai ales în scenele ”film în film”, ca și în cele de final), o actriță aspirantă, tânără, entuziastă și poate ușor naivă, sosește la Los Angeles. Fascinată de lumea filmului și de ritmurile amețitoare ale orașului, nu intuiește însă ce se ascunde în spatele tuturor acestora.
Adam, un producător de film, își va vedea proiectul ruinat de intervenția a doi italieni care păreau a proveni din Mafie, iar viața sa va deveni un coșmar în mai puțin de 24 de ore de când îi va înfrunta. I se va impune alegerea unei actrițe principale.
Destinele celor două se vor intersecta, Rita, în fuga sa, ajungând în casa mătușii lui Betty, unde aceasta tocmai sosise.
Apoi, cele două vor pleca în căutarea adevărului, un adevăr ce nu se va lăsa însă prea ușor descoperit, totul fiind învăluit într-o atmosferă dătătoare de fiori și plină de mister.
Odată cu strania dedublare a celor două cu actrițele din filmul lui Adam (Betty/Diane Selwin și Rita/Camilla Rhodes), trama va deveni și mai criptică.
Excelente scenele din teatrul părăsit, dinspre final. Artă și taină în stare pură.
Regizorul te atrage ca într-o pânză de păianjen într-un ansamblu la care ești îndemnat să iei parte ca la o veritabilă aventură suprarealistă în care multe lucruri nu sunt ce par a fi.
Realizat în stilul inconfundabil al lui David Lynch, cu cadre succesive care te amețesc, dar fiind în același timp piese alese cu migală dintr-un puzzle pe care nu-l poți decripta decât la sfârșit (poate nici atunci), film plin de mister ce beneficiază și de coloana sonoră aproape hipnotică a lui Angelo Badalamenti (cu care Lynch a mai colaborat la mai multe producții, inclusiv la celebrul serial Twin Peaks), Mulholland Drive este un melanj bizar.
În egală măsură thriller, film noir, satiră neagră (la adresa lumii tenebroase a Hollywood-ului) și dramă, pelicula lui Lynch amestecă multe elemente și jonglează cu emoțiile spectatorului până aproape de pragul de insuportabil.
Plin de simboluri și elemente criptice, Mulholland Drive spune o poveste cu cifru. Te întrebi mereu, pe parcurs, care e combinația câștigătoare.
Finalul este uluitor, o veritabilă cavalcadă în care apar personaje și elemente anterioare, însă într-o altă combinație și succesiune.
Se pot da mai multe interpretări, dar cert rămâne un lucru: în această capodoperă a suprarealismului modern, fiecare alegere are un preț, iar lumea Hollywood-ului nu este pentru oricine și poate spulbera multe iluzii.
Nu e un film pentru amatorii de povești la îndemână, și poate nici unul perfect logic în ansamblul său (Lynch reia anumite teme, dedublări, iraționalități prezente și în alte filme ale sale), dar, cu siguranță, dintre peliculele care se joacă cu mintea spectatorului Mulholland Drive și-a câștigat dreptul de a se număra printre cele mai bune.
