Al. Florin Țene
Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol fundamental în dezvoltarea limbii române, în special în perioada premodernă. De la traducerile religioase timpurii și până la promovarea unei limbi literare unificate, Biserica a fost un factor esențial în consolidarea unei identități culturale și lingvistice românești. Această analiză explorează etapele-cheie prin care Biserica a influențat evoluția limbii române și contribuția sa la nașterea unei culturi scrise în limba autohtonă.
În spațiul românesc, limba română a evoluat sub influența slavonei bisericești, a latinei, grecei și, ulterior, a limbilor moderne europene. Până în secolul al XVII-lea, limba oficială a Bisericii Ortodoxe era slavona, moștenită din tradiția bizantină și impusă prin influența culturii slavone din sudul și estul Europei. Totuși, odată cu afirmarea conștiinței naționale și cu nevoia de a comunica religia în limba poporului, Biserica a început să favorizeze traducerea textelor sacre în română.
Un moment de cotitură îl constituie traducerea Bibliei de la București (1688), prima traducere completă a Bibliei în limba română, realizată sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino. Aceasta reprezintă un monument al limbii române literare vechi și o dovadă a implicării Bisericii și elitei ecleziastice în promovarea limbii naționale.
Anterior acestei traduceri, existau alte texte religioase în română precum: Cazania lui Varlaam (1643) – o culegere de predici traduse în limba română, destinată credincioșilor moldoveni;Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) – prima operă poetică cultă în limba română, un pas major în dezvoltarea expresivității limbii române.
Prin aceste texte, Biserica a contribuit nu doar la formarea unui lexic religios românesc, dar și la fixarea normelor gramaticale și stilistice.
Biserica Ortodoxă a fost, până în secolul al XIX-lea, principalul furnizor de educație în Țările Române. Multe școli, în special cele de la mănăstiri și episcopii, au avut ca obiectiv învățarea limbii române în context religios. Clericii erau printre puținii membri ai societății care știau să scrie și să citească, astfel încât ei au contribuit decisiv la răspândirea limbii române în formă scrisă.
În secolele XVIII–XIX, pe fondul mișcărilor de renaștere națională, Biserica a continuat să joace un rol important în apărarea limbii române în fața presiunilor străine (maghiarizare în Transilvania, de exemplu). Astfel, numeroși preoți ortodocși au fost activi în mișcările pașoptiste și în lupta pentru afirmarea identității naționale românești, susținând limba română ca simbol al unității etnice și confesionale.
În perioada modernă, Biserica a continuat să publice texte religioase și literatură spirituală într-o limbă română tot mai apropiată de standardul literar. Prin editurile eparhiale și prin publicarea de periodice bisericești, aceasta a susținut procesul de normare și rafinare a limbii române literare.
Rolul Bisericii Ortodoxe în dezvoltarea limbii române este unul complex și esențial. Prin traduceri religioase, prin educație și prin susținerea culturii scrise în limba națională, Biserica a contribuit decisiv la formarea limbii române literare și la consolidarea unei conștiințe lingvistice și identitare românești. Astfel, nu doar că a slujit credința, dar a fost un stâlp al culturii și națiunii române.
Bibliografie selectivă:
- Dănăilă-Ineoan, Aurel. Biserica și limba română în Transilvania. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2003.
- Gheție, Ion. Formarea limbii române literare. București: Editura Academiei, 1978.
- Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. București: Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1993.
- Iorga, Nicolae. Istoria limbii române. București: Editura Minerva, 1980.
