Dr. Dan Mihai Bârliba
În câteva articole succesive voi evoca edificii publice, lăcaşuri de cult, muzee de istorie, muzee de artă, cimitire militare, morminte individuale, plăci comemorative, monumente, busturi şi statui, creaţii literare, ştiinţifice şi artistice, biblioteci, universităţi şi alte simboluri identitare care au învins Timpul, ilustrând atât fapte de eroism pe câmpurile de luptă, cât şi remarcabile contribuţii la tezaurul culturii europene şi universale, referitoare la mulţi români, aflaţi în diferite perioade, în afara graniţelor ţării lor. M-au preocupat întotdeauna aceste aspecte, reţinându-le în carnetele de însemnări sau pe clişeele din aparatul de fotografiat care m-au însoţit pretutindeni ca nişte prieteni credincioşi. Menţionez că, pe baza anumitor grupări de ordin geografic, mă voi referi la acele locuri cunoscute în mod nemijlocit în vizitele personale sau în deplasările oficiale de-a lungul unei vieţi ajunse la vârsta senectuţii.
Încep cu localitatea Griviţa din Bulgaria unde se află Capela-Mausoleu în memoria celor peste 1700 de ostaşi români căzuţi în luptele din timpul Războiului pentru Independenţă (1877-1878). Edificiul în formă de cruce simetrică, din piatră albă cioplită în stil renascentist, completat cu elemente romane şi bizantine, a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I al României între anii 1892 şi 1897, inaugurarea acestuia având loc în anul 1902, la împlinirea unui sfert de veac de la cucerirea independenţei României. Peste câţiva ani, în partea estică a fost adăugată o absidă unde s-a amplasat un iconostas în care, pe lângă cele patru icoane, există un medalion din bronz conţinând o dedicaţie pentru eroii noştri şi o coroană tot din bronz având înscrise numele locurilor unde a luptat armata română: “Plevna; Griviţa; Nicopol; Vidin; Smârdan; Oreahovo.”. În osuarul de la subsol (reconstruit în perioada 1966-1967), sub textul: “Ei au murit glorios în luptele de la Plevna în 1877”, sunt prezentate numele ofiţerilor şi numărul soldaţilor noştri căzuţi în lupte.
La Sofia, pe monumentul dedicat lui Alexandru al II-lea, Ţarul Rusiei, pe care sunt gravate cu majuscule doar patru cuvinte în limba bulgară: “Ţarului eliberator. Bulgaria recunoscătoare.”, am văzut o coroană masivă din bronz, depusă în numele Regelui României, Carol I. Iată istoria acestui simbol comemorativ: în primăvara anului 1910, Regele Carol l-a desemnat pe noul ataşat militar în Bulgaria ca să amplaseze în numele său pe acea statuie ecvestră o coroană care cântărea peste 200 de kilograme, menţionând că demersul protocolar ar trebui însoţit de o paradă militară, “aşa cum se cuvine când se depune o coroană din partea unui Rege pe monumentul unui Împărat.”. Imediat după organizarea ceremoniei în conformitate cu dorinţa lui Carol I, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei a transmis o telegramă de mulţumire Regelui României pentru acel gest făcut în memoria bunicului său, Alexandru al II-lea; se ştie că cei doi suverani au fost aliaţi în războiul împotriva turcilor din 1877-1878. Tot la Sofia, am ajuns la Cimitirul eroilor români, amenajat în anul 1920; acolo se odihnesc peste 400 de ostaşi căzuţi în Campania din 1913 şi în Primul Război Mondial, străjuiţi de un obelisc din piatră având în vârf un vultur care ţine o cunună de lauri în ghearele sale.
Rămânând la spaţiul Bulgariei, am scris câteva cuvinte despre un loc legat de memoria Reginei Maria: Castelul de la Balcic, “Cuibul Singuratic” ca reşedinţă în perioada când Cadrilaterul aparţinea României. De fapt, este o vilă cu pereţi albi şi acoperişuri de ţiglă roşie care combină în mod armonios stilul otoman cu cel rustic bulgar. Amplasat pe trei terase, complexul rezidenţial mai cuprinde: câteva vile cu nume pitoreşti (Săgeata Albastră, Moara, Ciuperca, Izbânda ş.a.); Paraclisul ortodox “Stella Maris”; un Minaret; Puntea Suspinelor; Fântâna de Argint; Grădina Botanică; un tron de marmură ce aparţinuse cândva unui patrician roman, adus de Regină de la Florenţa; Labirintul construit din materiale provenind din Insula Creta; Grădina Divină având alei pavate cu piatră din Maroc. Regina Maria a lăsat următoarele impresii în filele “Jurnalului” său: “Acest loc era într-un fel familiar; era într-un fel legat de fiinţa mea; aici este pace, frumuseţe, mare şi apă curată… Am simţit un sentiment deplin, aproape obsesiv de bunăstare – eu aparţin acestui loc şi el aparţine mie.”
La Silistra, pe malul bulgăresc al Dunării, a fost descoperită o lespede de piatră cu următoarea inscripţie în limba greacă datând din anul 1409: “Io, Mircea (Mircea cel Bătrân – n.n.), marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia… am izbăvit Dârstorul de turci.” În acel an Domnitorul Ţării Româneşti respinsese un nou atac al trupelor otomane din localitatea de lângă Silistra.
Vizitând oraşul Veliko Târnovo, am văzut în curtea Bisericii “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” statuia Mitropolitului Panaret Rashev, făcută de cunoscutul sculptor român Ion Georgescu la comanda bancherului bulgar Evlogi Georgiev care trăise multă vreme în Bucureştii veacului al XIX-lea.
În municipalitatea Chêne-Bourg din cantonul Genevei, Elveţia, cu prilejul participării la o reuniune pe linia Comisiei Economice a ONU pentru Europa în aprilie 1997, am întâlnit o triadă de simboluri identitare legate de marele compozitor şi pianist român Dinu Lipatti: Parcul care îi poartă numele; bustul realizat de sculptorul clujean Vasile Rus Batin, pe care este scris: “Dinu Lipatti, 1917-1950” (lucrare din bronz, inaugurată în noiembrie 1983); locul de veşnică odihnă, alături de mama sa Anna şi de soţia Madeleine, aflat în Cimitirul Municipal. Memorialistica autohtonă a consemnat un episod semnificativ ce merită a fi evocat în articolul de faţă: ascultând la patefon una din creaţiile lui Johann Sebastian Bach, Dinu Lipatti a reuşit să mai spună aceste cuvinte de pe patul de moarte: “Nu este de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta; trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.
Aflându-mă la Berna, la o reuniune parlamentară în toamna anului 1998, am ajuns la clădirea de la adresa Spitalackerstrasse nr. 65 unde era amplasată o placă comemorativă dedicată scriitorului şi filosofului român Lucian Blaga. Acolo acesta locuise împreună cu soţia pentru o anumită perioadă, după ce fusese numit la începutul lunii aprilie 1928 într-un important post diplomatic. Blaga rămăsese foarte impresionat de străvechea localitate elveţiană, evocând Berna în următoarele cuvinte: “oraşul pe care în subconştient l-am visat pentru mine.” Pentru cotidianul “Der Bund” şi revista “Der Kleine Bund” el a realizat o serie de articole despre literatura noastră şi traduceri, în limba germană, ale unor poezii scrise de George Bacovia, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Adrian Maniu ş.a. De asemenea, împreună cu scriitorul elveţian Herman Hauswirth, Lucian Blaga a tradus şi a publicat o culegere de poezie populară românească (balade; doine; colinde; bocete).
