România – dincolo de frontiere (VII)

Dr. Dan Mihai Bârliba

La două imobile din Capitala Germaniei, Berlin, este cinstită memoria dramaturgului Ion Luca Caragiale care a trăit şi a scris timp de câţiva ani în marele oraş, până a trecut în Eternitate la data de 9 iunie 1912. Pe o placă amplasată la primul edificiu sunt înscrise următoarele cuvinte în limba germană: “În această casă de pe Hohenzollerndamm nr. 201 din Berlin-Wilmersdorf (cartier berlinez – n.n.) a locuit, din octombrie 1906 până în ianuarie 1908, Ion Luca Caragiale, un mare scriitor român.” În faţa altei clădiri din Cartierul “Berlin-Pankow” a fost instalat un bust de piatră sub care se află o placă de marmură albă cu acest text tot în limba germană: “Ion Luca Caragiale, scriitor român, 1852-1912”. Potrivit informaţiilor cuprinse în “Cronologia” care precede cartea lui Şerban Cioculescu, “Viaţa lui I.L. Caragiale”, în zorii zilei de 9 iunie 1912 Caragiale murea subit în locuinţa din Cartierul Berlin-Schöneberg, rămăşiţele sale pământeşti fiind expuse în capela cimitirului protestant “Erster Schöneberger Friedhof” şi apoi depuse provizoriu la 14 iunie în cavoul capelei în prezenţa membrilor familiei, a lui Constantin Dobrogeanu Gherea, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă. După deschiderea, de către “Ministerul de Interne”, a unui credit de 22 de mii de lei pentru aducerea trupului marelui nostru scriitor în ţară şi înmormântarea lui, sicriul cu trupul neînsufleţit ajunge la Bucureşti pe 18 noiembrie, este depus în aceeaşi zi la Biserica “Sfântul Gheorghe”, iar pe 22 noiembrie este înmormântat în Cimitirul “Şerban Vodă”.

Într-o excursie făcută împreună cu soţia mea în august 2008, am ajuns la Heidelberg unde am văzut o placă comemorativă de culoare neagră pe unul din pereţii Hotelului “Europa” pe care se aflau o efigie şi următorul text bilingv: “În această clădire a locuit în ultimele zile ale vieţii sale marele om politic şi patriot Alexandru Ioan Cuza, primul Domnitor al Principatelor Unite Române. Stins din viaţă aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873.” Am mers, de asemenea, pe strada care îi poartă numele: “Cuzaring”, inaugurată în anul 1982.

Aflat la München, am intrat în Curtea interioară a “Centrului Cultural Gasteig” din Cartierul Haidhausen, denumită “Celibidache Forum” în memoria conducătorului renumitei “Filarmonici” în perioada 1979-1996, Sergiu Celibidache, considerat ca unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii căruia i se datorează prestigiul mondial al orchestrei simfonice din această metropolă germană.

Vizitând Statul Israel, am fost la “Biserica Aşezământului Românesc” de la Ierusalim, sfinţită la 28 mai 1975 de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina în prezenţa Patriarhului Benediktos al Ierusalimului. M-a impresionat în mod deosebit pictura realizată în fresco, asemănătoare cu pictura exterioară a Mănăstirilor din Nordul Moldovei şi a ctitoriilor voievodale româneşti. Un fapt care mi-a reţinut atenţia a fost prezenţa, în cadrul scenelor biblice, a multor figuri de sfinţi români îmbrăcaţi în straie populare.

Tot la Ierusalim mi-am făcut timp spre a vizita “Muzeul Israel” situat în apropierea “Curţii Supreme” (Knesset) şi a “Muzeului Ţărilor Biblice”, unde am vizionat o serie de creaţii ale unor pictori originari din România. În carnetul de însemnări mi-am notat următoarele opere: “Demonul Nehustan”, “Opresiunea obiectelor” şi “Legile reflexiei” de Victor Brauner; “Peisaj organic” de Jules Perahim; “Acrobat pe sârmă” şi “Bal la Zürich” de Marcel Iancu; “Marea Galileei” şi “Vechiul port Jaffa” de Reuven Rubin.

Cine vine la Nazaret va admira o lucrare semnificativă a spiritualităţii româneşti. Bazilica romano-catolică “Buna Vestire”, a fost construită peste grota unde Fecioarei Maria, care locuia împreună cu părinţii Ei, Ioachim şi Ana, I s-a arătat Arhanghelul Gavril, vestindu-i Naşterea lui Iisus. În arealul Bazilicii un zid înalt, placat cu gresie cafenie găzduieşte o amplă galerie de icoane în mozaic înfăţişând-O pe “Fecioara Maria cu Pruncul”, care au fost donate de diverse state unde există importante comunităţi creştine. Printre exponate am putut admira icoana dăruită de România în anul 2004, care este concepută în culorile drapelului nostru: “Maica Domnului” are o mantie roşie şi o rochie albastră, iar veşmintele micuţului Iisus sunt galbene; la baza icoanei stă tricolorul desfăşurat ca o eşarfă.

Una dintre deplasările oficiale la Atena, Capitala Greciei mi-a oferit ocazia de a merge la “Biblioteca Naţională” înfiinţată în urmă cu aproape două secole, unde – aflând că sunt român – directoarea mi-a arătat ceva foarte interesant. După un sfert de oră, dânsa a venit cu copia unui studiu apărut în periodicul “Pandora” (Atena, februarie 1861) şi precedat de o xilogravură după un bust încununat de lauri, realizat în 1860 în atelierul de sculptură al fraţilor Phytalis, purtând denumirea în greceşte “Prinţesa Eleni Massalski”. Explicaţia era următoarea: Elena, fiica marelui “Ban al Craiovei”, Mihai Ghica, se căsătorise cu principele rus Aleksandr Kolţov Massalski pe care îl cunoscuse în iarna anului 1849 când familia Ghiculeştilor din Muntenia se refugiase la “Curtea de la Iaşi” a Domnitorului moldovean Grigore al IV-lea Alexandru Ghica. În mediul literar, publicistic şi social Elena Ghica avea să fie cunoscută sub pseudonimul “Dora D’Istria” care a cucerit admiraţia europenilor.

La Salonic am admirat “Arcul de Triumf al lui Galerius”, construit de Senatul roman în onoarea Împăratului care învinsese armata persană în anul 297. Spre deosebire de “Columna lui Traian”, ridicată cu două secole înainte, în basoreliefurile de marmură de pe monumentul de la Salonic, înconjurat în zilele noastre de edificii moderne, luptătorii daci din armata lui Galerius apar în ipostaze de învingători, nu de învinşi, purtând veşminte, arme şi steaguri similare celor de pe vremea Împăratului Traian ca o expresie a continuităţii identitare a strămoşilor noştri.

Am avut ocazia de a ajunge, în două misiuni oficiale (august 1996 şi august 1997), la Halki, o mică entitate insulară situată la aproximativ şase kilometri de “Insula Rhodos”. Anterior aflasem din lecturile mele un fapt descris de istoricul Nicolae Iorga în conferinţa intitulată “Căderea şi moartea lui Constantin Vodă Brâncoveanu”, susţinută la “Sala Dalles” din Bucureşti în cursul anului 1933. După martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi din 15 august 1714, trupurile acestora au fost batjocorite pe uliţele Istanbulului şi pe urmă aruncate în apele “Strâmtorii Bosfor”. Soţia Domnitorului, Doamna Maria a reuşit – cu ajutorul “Patriarhiei Constantinopolului” – scoaterea şi transportarea pe Mare a celor şase trupuri ale martirilor până în “Insula Halki”, fiind îngropate la “Mănăstirea Maicii Domnului” (Kamariotisa) unde aveau să se odihnească vreo şase ani până când, în mare taină, câţiva creştini au adus osemintele acestora în Ţara Românească.

Tot în Grecia – urcând la Complexul mănăstirilor ortodoxe de la Meteora – am putut vedea “Condica Mănăstirii Varlaam” cuprinzând şase hrisoave, scrise cu caractere chirilice, ale unor domnitori români care au trăit între anii 1609 şi 1790. În expoziţia cu sfinte odoare se află un epitaf brodat cu fir de aur, similar celui de la “Mănăstirea Putna”, care fusese confecţionat de Maria de Mangop, a doua soţie a Voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare.