Sanda (Alexandra Ioana) Manu s-a născut la 6 august 1933 la Bucureşti, într-o familie de artişti, tatăl ei fiind cunoscutul actor şi scriitor Ion Manu (1891-1968), societar al “Teatrului Naţional” din Capitală; încă din anii copilăriei, dânsa citea textele cu care tatăl său venea seara acasă. A absolvit, în anul 1955, Secţia Regie a “Institutului de Teatru şi Cinematografie” din Bucureşti la clasa profesorilor George Dem Loghin şi Dina Cocea, fiind colegă de generaţie cu Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu şi Lucian Pintilie.
Spectacolul de absolvire a fost Steaua fără nume de Mihail Sebastian; viitoarea mare regizoare îşi amintea aventura teatrală prin care trecuse atunci împreună cu colegul ei, studentul Mihai Dimiu: “Am făcut o vizionare – a doua zi era spectacolul – şi a ieşit foarte prost. Ne-am dat seama amândoi că urma să picăm examenul şi i-am spus lui Mihai: <Am o soluţie. O schimbăm pe Marieta Grünberg, o studentă minunată, dar care aici nu era bine.>. El m-a întrebat: <Cu cine?> şi i-am zis: <Cu mine. Ştiu rolul; ştiu lumea despre care se vorbeşte în piesă. E lumea mătuşii mele. Mă duc la mătuşa mea, îmi pun o rochie de-a ei şi fac rolul.>. Aşa am făcut şi am luat examenul.”.
Alături de George Rafael, Ion Cojar, Lucian Giurchescu şi Horea Popescu, Sanda Manu a făcut parte dintre discipolii Şcolii regizorale a lui Ion Şahighian, supranumit de studenţi “Şahul”, care a contribuit la formarea şi desăvârşirea celor tineri. Întrucât exista procedura ca, la finalul anului al V-lea, fiecare absolvent să meargă la un teatru din provincie şi să monteze acolo o anumită piesă, Sanda Manu s-a deplasat la “Teatrul Naţional din Iaşi” unde a regizat spectacolul Tăunul de Ethel Voynich; piesa consacrată Revoluţiei de la 1848 din Italia cuprindea două tablouri dificile (răzvrătirea şi balul) care presupuneau multă figuraţie, dar tânăra absolventă s-a descurcat de minune.
Ulterior, în perioada 1957-1963, Sandei Manu i s-a încredinţat regia pentru opt spectacole printre care: Pygmalion de George Bernard Shaw, Lângă Poarta Brandenburg de Erich Maria Remarque şi În noaptea asta nu doarme nimeni de Florian Potra. Devenise renumită pentru metoda sa de lucru: cunoaşterea minuţioasă a lumii pe care o punea în scenă, identificarea detaliilor şi rafinarea mijloacelor regizorale. “În piesele româneşti căutam viaţa mea de toate zilele. Porneam de la un tremurat de mână al unei bătrâne pe care o vedeam pe stradă, de la cel mai mic lucru identificat şi îi căutam un corespondent în piesă.” – susţinea Sanda Manu.
În anul 1966, talentata regizoare a montat la Teatrul “C.I. Nottara” adaptarea, de către Eugen Mirea, a piesei Au fost odată două orfeline de Adolphe Philippe d’Ennery şi Eugène Cormon despre care cronicarul Toma Pavel scria într-un număr din 1966 al revistei Teatrul: “Bine închegate, textul, regia şi muzica reuşesc să creeze o agitaţie, o nerăbdare a râsului, un fel de crispare comică specifică parodiei (termenii nu au, fireşte, un sens peiorativ).”. Caragiale, dar nu teatru: astfel s-a chemat spectacolul experimental organizat de Sanda Manu în anul 1970 la “Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică” din Bucureşti. Regizoarea urmărea scoaterea în evidenţă a unei zone mai puţin valorificate, dincolo de tipologiile şi situaţiile arhicunoscute din universul teatral. În ceea ce priveşte altă montare, Căsătoria de Nikolai Gogol, a fost construită o lume la limita grotescului, de un dramatism exacerbat.
Marii noastre regizoare şi profesoare de teatru i-au recunoscut numeroasele merite actori de diferite vârste şi critici de teatru. Iată câteva aprecieri: *Radu Beligan – “Inteligenţa, sensibilitatea, foamea de cultură, ambiţia, uriaşa putere de muncă, grija faţă de tânăra generaţie şi dragostea pentru ţară au făcut din Sanda Manu una dintre personalităţile cele mai respectate şi mai îndrăgite în lumea teatrului.”; *Oana Pellea – “Sanda Manu a fost pentru studenţii ei un bici înmuiat cu vârful în iubire. Eu pot să spun sus şi tare că, fără Sanda Manu, nu cred că deveneam actriţa care sunt astăzi. A învăţat generaţii la rând rigoarea şi emoţia, inteligenţa actului scenic, bunul-simţ pe scenă şi în viaţă, eleganţa, clasa şi rasa pe care trebuie să le aibă un actor. Ne-a fost patru ani mamă, tată, profesoară, mentor, duşman, cel mai bun prieten – deci profesor ideal. Sunt absolut o consecinţă a lucrului cu Sanda.”; *Dorina Lazăr – “Asta a izbutit Sanda Manu să provoace în noi: prospeţimea, frăgezimea lucrului nou, neaşteptatul. Atunci când ai respect faţă de profesorul tău şi îi preţuieşti activitatea, influenţa lui asupra ta este covârşitoare şi benefică.”; *Vlad Ivanov – “Sigur că a fost severă la clasă, dar severitatea asta unii au înţeles-o foarte aiurea, iar cei care au înţeles-o cu adevărat, i-au rămas prieteni. Era o severitate constructivă.”; *Dora Petrilă – “Sanda Manu a fost un profesor universitar remarcabil, fără nicio exagerare, genul de profesor idolatrizat de studenţi în pofida restricţiilor, cenzurii şi interdicţiilor din învăţământ la care erau supuşi toţi universitarii acelei perioade. Studenţii de la Clasa ei de Actorie au devenit glorii ale teatrului românesc. A intrat cu ei în universul marilor dramaturgi români şi străini, şi-a împărţit cunoştinţele cu ei şi i-a îndrumat pas cu pas în tehnica realizării rolului. Asta se numeşte vocaţie de pedagog, vocaţie de a modela personalitatea în formare.”.
Sanda Manu a înţeles foarte bine că vocaţia sa este cea de dascăl, aşa cum reiese din următorul gând: “Am impresia că eu am fost mai folositoare – hai să folosim aşa cuvintele – în profesorat. Regizori buni avem foarte mulţi şi minunaţi. Eu n-am fost un regizor prost, nu asta am vrut să spun, Doamne-Fereşte! Eu am fost un regizor foarte bun şi cu succes şi un regizor de comedie, ceea ce este mai rar, dar n-am întors lumea pe dos! Am deschis căi multor actori.”. Renumitei regizoare îi aparţin aceste vorbe de spirit: “Dragilor, meseria asta de actor este meserie de prinţ.”; “Talentul actorului este talentul de a minţi, de a fi credibil într-o situaţie.”; “Talentul este o floare rară, iar băiatul ăsta, George Mihăiţă, a venit cu un buchet.”.
A lucrat ca regizor de teatru, montând de-a lungul carierei sale peste 100 de spectacole pe scenele teatrelor din România şi ale unor teatre din S.U.A. şi Germania; de asemenea, dânsa a efectuat turnee în străinătate la Belgrad, Varşovia, Moscova, Riga ş.a.; în anul 1972, ca visiting teacher a făcut o călătorie de studii în Cuba, iar în anul 1981, a fost invitată în S.U.A. pentru a preda o serie de teme despre dramaturgia lui Anton P. Cehov la “Facultatea de Teatru” a Colegiului “Skidmore” din Saratoga Springs/New York. A fost membră în numeroase jurii de specialitate, printre care cele ale “Festivalului Internaţional de Teatru Independent” (ediţia a VIII-a, 2015), “Festivalului Comediei Româneşti”/festCO (ediţia a XIII-a, 2005), “Galei Tânărului Actor”/HOP (Costineşti, 2016).
De-a lungul carierei sale, Sanda Manu a primit numeroase premii, titluri şi distincţii onorifice: Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Cavaler “pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii de Ziua Naţională a României”/2000; Decoraţia Regală “Nihil Sine Deo” – “pentru excepţionalele sale realizări în arta dramatică şi în educaţia universitară”/2018; Premiul de Excelenţă al UNITER pentru pedagogie artistică/1992; Premiul de Excelenţă al UNITER pentru întreaga activitate/2008; titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti/2009; Premiul pentru regie al “Festivalului de Comedie” de la Galaţi/2003 (pentru spectacolul Bolnavul închipuit de Molière, montat la “Teatrul Naţional” din Cluj-Napoca) etc.
Sanda Manu a fost soţia actorului Ştefan Tapalagă (1939-2010) – fratele actriţei Rodica Tapalagă – şi mama artistei plastice Irina Tapalagă. S-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie 2023, la vârsta de 89 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul “Sfânta Vineri” din Bucureşti.
