Ioachim, prin Harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Romanului si Bacaului
,,Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!
Iubiţii mei, fii şi fiice duhovniceşti,
Hristos a înviat!
Paştele este momentul în care se naşte speranţa noastră, care nu mai este acum o simplă dorinţă, ci însăşi certitudinea credinţei că mântuirea lumii s-a împlinit, este momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos îşi împlineşte misiunea Sa pe acest pământ, arătându-ne că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6).
Întreaga noastră existenţă, în esenţa ei, se regăseşte în bucuria pascală şi în certitudinea învierii lui Hristos probată de martorii oculari şi mărturisită de apostolul Iubirii-Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi mâinile noastre au atins, despre Cuvântul Vieţii ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”. (I Ioan 1, 1-3).
Hristos înviat este Paştele, Sărbătoarea Sărbătorilor, punctul culminant al anului liturgic. În această zi, Domnul nostru Iisus Hristos şi-a împlinit parcursul istoric, călătoria Sa pe pământ. Din acest moment viaţa Sa a dobândit caracteristici noi, care nu mai seamănă cu ceea ce ştim noi că înseamnă viaţa umană. De aceea, putem spune că Învierea lui Hristos nu este o simplă minune, căci un miracol este un eveniment care transformă viaţa unei persoane. O 4
vindecare, de exemplu, sau o înviere – ca cea a lui Lazăr din Betania, pe care tocmai am sărbătorit-o în Duminica Floriilor – acestea sunt evenimente care transformă cu adevărat viaţa unei persoane, în sensul în care fac să dispară starea de nefericire căreia îi căzuse victimă acea persoană. În cazul unui astfel de miracol, starea cea nouă în care se află bolnavul sau mortul devine sesizabilă, realizabilă, controlabilă prin intermediul martorilor. La cuvântul lui Hristos, Lazăr a înviat, dar a mai murit o dată. Însă, în ceea ce priveşte Învierea Domnului, nu putem afirma nimic dintre acestea. Categoric, după Învierea Mântuitorului putem vorbi despre o nouă stare, căci Iisus iese viu din mormânt. şi tot aşa putem spune că Hristos este viu şi în moarte.
Atunci când întreaga Biserică intonează troparul Învierii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le, trebuie să înţelegem şi să simţim că Hristos, prin învierea Lui, pune bazele unei noi creaţii (palingeneză). Însă, noua stare nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii au experimentat până acum, căci nimeni nu o poate verifica în sens ştiinţific. Nu există nici o dovadă experimentală a Învierii lui Hristos. De aceea Învierea lui Iisus nu se compară cu nicio altă minune. Ea este revelarea unei stări cu totul noi pentru om, prin care El scapă oricăror condiţionări materiale, oricăror ameninţări cu boala sau moartea. Este vorba despre un eveniment care are acelaşi caracter de noutate pe care l-a avut creaţia iniţială a lumii.
Şi pentru că acest eveniment depăşeşte cu totul aşteptările şi capacitatea noastră de înţelegere, trebuie să ne bucurăm, căci Ziua Învierii devine de o importanţă crucială pentru întreaga lume. Acest miracol numit Sărbătoarea Sărbătorilor, supraîncărcat de frumuseţe, existenţă devenită joc, eliberată de utilitarism, de griji, de gânduri; comuniune a prietenilor; face viaţa atât de intensă, încât şi moartea pare să o uite.
Sărbătoarea este spontaneitate şi necondiţionare, un mare „DA” spus existenţei, marea celebrare a Infinitului, a Eternităţii.
Este clar că, dacă Sărbătoarea Sărbătorilor nu este, aşa cum am încercat să dovedim aici, o noutate radicală raportată la experienţa şi dorinţa noastră, atunci 21 de secole de creştinism nu oferă omenirii nimic cu adevărat nou. Aceasta ar însemna să reducem 21 de secole la un timp pierdut în mod inutil, ceea ce cu siguranţă nu ar fi pe placul lui Dumnezeu. 5
Dragii Mei,
Învierea este evenimentul care adună în sine semnificaţiile tuturor manifestărilor religioase din timpul anului liturgic. Fiecare sărbătoare îşi găseşte sensul şi identitatea în bucuria şi lumina care izvorăsc din Marele Praznic al Învierii Domnului din mormânt. De douăzeci de veacuri Creştinătatea a purtat înlăuntrul ei valorile profunde ale acestui act mântuitor, care a schimbat perspectiva înţelegerii vieţii şi morţii şi a semănat speranţă în sufletul oamenilor. Umanitatea astfel restaurată a aşezat-o în dialog de iubire cu Dumnezeu, redându-i demnitatea şi frumuseţea pierdute prin păcat. Paştile, prin semnificaţiile sale teologice şi lingvistice, a rămas în conştiinţa istoriei universale şi naţionale ca fiind o trecere de la robie la libertate şi de la moarte la viaţă, ocupând prin aceasta locul central între preocupările creştinilor de pretutindeni, fiind un permanent imbold pentru cei aflaţi în suferinţă şi neajunsuri.
Paştile a fost mereu nucleul în jurul căruia a gravitat viaţa liturgică a Bisericii, dar şi cea cotidiană a românului, care, în universul satului tradiţional a rămas ancorat în timpul Sărbătorii, ce permanent i-a reînnoit speranţa într-o viaţa mai bună şi într-un timp al renaşterii. Sărbătoarea Învierii a reînnoit viaţa spirituală a creştinului şi i-a alimentat permanent setea şi dorul de Dumnezeu, aducând totodată speranţa vieţuirii în libertate şi armonie în graniţele comunităţii tradiţionale, dând naştere unui univers cultural specific, reflectat în articolele de vestimentaţie şi obiectele de uz casnic sau de artizanat. Cu bucuria luminii izvorâte din semnificaţiile teologice ale acestei Sărbători a Sărbătorilor au înfruntat neajunsurile istoriei înaintaşii noştri, pe care cu evlavie şi recunoştinţă îi comemorăm şi îi purtăm în rugăciuni, Învierea fiind actul simbolic care a motivat de-a lungul încercărilor acestui neam renaşterea sa naţională şi culturală.
Această Sărbătoare trebuie să fie şi pentru generaţia actuală semnul renaşterii şi al conservării identităţii religioase, culturale şi naţionale, al păstrării patrimoniului spiritual tradiţional, care a trasat continuitatea şi specificul acestui neam între popoarele lumii.
Pentru ortodocşii români, acest an are o semnificaţie aparte, deoarece, prin hotărârea Sfântului Sinod 2019 a fost proclamat ca An omagial al satului românesc, devenind astfel un prilej de reflecţie, conservare şi promovare a ceea ce a dat sens şi unicitate spiritualităţii autohtone. Este un moment prielnic pentru 6
a ne arăta recunoştinţa faţă de cei care au dat identitate satului românesc, au menţinut, promovat şi apărat neamul şi credinţa noastră strămoşească. Dincolo de marile transformări social-politice prin care a trecut România postdecembristă, miezul fiinţării ei a rămas acelaşi, la acest lucru un rol fundamental avându-l Ortodoxia ca mod de viaţă. În centrul acestui fel de a înţelege şi de a trăi realitatea cotidiană se regăseşte sărbătoarea pe care o purtăm astăzi cu atâta bucurie în sufletele noastre.
Învierea Domnului să fie pentru noi, generaţia de astăzi, a românilor de pretutindeni, imboldul de a ne trăi existenţa ca pe un dar al lui Dumnezeu şi de a ne păstra identitatea spirituală, culturală şi naţională oriunde ne-am afla pe meridianele acestui pământ, care este casa noastră şi locul prezenţei lui Dumnezeu.
Bucuraţi-vă, Hristos a înviat şi Viaţa a ieşit biruitoare!
Încredinţându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă doreşte tot binele şi mântuirea sufletelor!
Hristos a înviat!”
Adevărat a înviat!
