Ce este lectura știe toată lumea. Pentru a fi riguroși, să cităm totuși definiția din Dex, care menționează, simplu, că lectura este ”faptul de a citi”, iar a citi este ”A parcurge un text (pronunțând cuvintele sau nu) pentru a lua cunoștință de cele scrise”. Un pic ambiguu spre final, fiindcă ”a lua cunoștință” este cam sec spus dacă ne gândim că îi putem citi, între alții, pe Poe, Byron, Blaga, Eminescu, Dostoievski…
Am învins! Am luat la cunoștință că ”nu strivesc corola de minuni a lumii/Și nu ucid cu mintea/tainele ce le-ntâlnesc în calea mea” (sic!).
Dar care (mai) este sensul lecturii în momentul de față, când societatea pare a fi deraiat complet, iar lumea în ansamblu o putem asemui cu cea descrisă în Biblie la trâmbițele Apocalipsei?
De ce spun asta. Sunt prea multe vărsări de sânge inutile, prea multe războaie atroce, prea multă ură, prea multă rapacitate și mercantilism, prea multă promiscuitate pentru a nu ne gândi la ”vremurile cele din urmă”. Dacă adaug că piesele de teatru politic la care asistă, dar este și parte poporul român au atins culmi ale demagogiei și absurdului aș putea fi acuzat că am ceva cu politica – dar nu vreau să politizez, ci doar să înțeleg adevărul despre perioada istorică pe care o parcurgem.
În privința dorinței de a citi în România, cel care dorește să facă o statistică relevantă se împiedică între studii care afirmă că ne situăm printre locurile codașe în Europa în acest sens și realitatea care arată totuși că librăriile mai și vând, iar oamenii citesc în parcuri, în mijloacele de transport, acasă etc.
Personal, cred că există o doză de adevăr în ambele observații – pe de o parte, ”aruncat” în tumultul vieții contemporane, cu un stil de a trăi meschin, dedicând job-ului și îndatoririlor familiale aproape tot timpul, iar restul consumându-l pe petreceri, omul modern nu-și mai găsește prea mult timp pentru a citi și poate deveni chiar dezinteresat în acest sens.
Pe de alta, faptul că există lume care se străduiește să citească chiar și atunci când stă pe bancă în parc sau când merge cu troleibuzul sau cu metroul (verificat) îl interpretez ca pe o necesitate firească, ca pe un instinct de a-și cultiva spiritul care nu dispare, oricât de neprielnice ar fi condițiile (și sunt neprielnice!).
Atenție! Nu este o problemă strict autohtonă. Într-un material recent, revista franceză de cultură Télérama arăta cum diverși factori, de la o oarecare lipsă de interes a publicului până la taxele prea mari și salariile pe care librarii le consideră insuficiente, au pus lanțurile de librării din Franța într-o situație delicată. Nu disperată, dar delicată.
Foto: Freepik
Probabil una dintre cele mai reușite formulări în ceea ce privește noțiunea de lectură este oferită de Aura Christi, într-unul dintre eseurile sale, intitulat ”Dincolo de ușă”, din volumul ”Surâsul prințului Mîșkin”: ”Lectura ca prilej de îmbogățire și tatonare sufletească, ca șansă de a salva viul lăuntric”.
(Pentru cine nu cunoaște, Aura Christi este o poetă, romancieră și eseistă română, originară din Republica Moldova).
Superb spus! Sublim!
(Din opera aceleiași autoare, recomand cu căldură eseul ”Prizonierul Zeului”, o scriere superbă despre lupta dintre spirit și materie, despre cunoaștere și autocunoaștere, despre poezie văzută ca o poartă către un infinit din care am venit, dar pe care nu ni-l mai amintim. Dacă un celebru dicton (atribuit lui Socrate) spunea ”Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”, după parcurgerea acestui eseu vei ști aproape totul despre tainele poeziei, ale cunoașterii și ale dualității spirit-materie – desigur, între limite terestre).
Acel ”viu lăuntric” este chiar sufletul omului, acel teritoriu misterios și fascinant care nu a putut fi descifrat în totalitate, dar care ne caracterizează pe toți, care ne animă în acțiunile, dar și contemplațiile noastre, care ne definește ca ființe superioare.
Dacă încercăm să ucidem acest viu lăuntric prin ură, decadență, superficialitate și promiscuitate, nu vom reuși în totalitate, fiindcă în orice om, chiar și în cel mai rău, există o fărâmă de divinitate care nu poate fi ștearsă. În schimb, ne vom complica teribil existența, tinzând către aneantizarea propriei conștiințe, cu consecințe dintre cele mai grave.
Însă lectura, în mod cert, este șansa pe care o avem de a salva viul lăuntric, după cum scria autoarea amintită.
Intrăm pe același culoar cu marile spirite ale omenirii, ne hrănim din experiențele lor de viață, din trăirile lor unice, irepetabile, descrise în cuvinte de o rară expresivitate. Ne îmbogățim pe noi înșine. Mai mult, învățăm!
Învățăm ce înseamnă valorile autentice, libertatea spiritului, problemele de conștiință, viziunile artistice.
Iar când experiențele descrise de marii literați sunt unele traumatizante, când descrierile sunt ale Infernului (Poe, Rimbaud, Baudelaire ș.a.), vom afla, când vom ajunge la capătul drumului, că și acestea au avut un sens, că a trebuit să cunoaștem Întunericul pentru a prețui Lumina.
Da, din toate aceste considerente, lectura este o șansă pentru a ne autosalva și, chiar dacă în momentul de față sunt unii care o ignoră, ea este în ADN-ul uman și nu va pieri niciodată.
