Parafrazând titlul spumoasei comedii americane realizate în anul 1959 Unora le place jazzul/Some like it hot avându-i ca protagonişti pe Marilyn Monroe, Tony Curtis, Jack Lemmon şi George Raft, mărturisesc faptul că jazzul face parte din preferinţele mele mai ales de când m-a părăsit frumoasa şi irepetabila tinereţe cu mulţi ani în urmă. Regăsesc tot mai clar în liniile melodice ale acestui gen muzical o varietate de stări emoţionale, de întrebări fără răspuns, de enigme nedezlegate.
Jazzul a generat multe cugetări. Iată câteva dintre ele: *“Un cântăreţ de jazz este un jongleur care foloseşte armoniile în locul portocalelor.” (Benny Green); *“Muzica reprezintă natura. Natura reprezintă viaţa. Jazzul reprezintă natura. Jazzul este viaţă.” (Sonny Rollins); *“Nu cred că jazzul va muri vreodată. Este o modalitate prea frumoasă de exprimare pentru a pieri.” (Chet Baker); *“Jazzul prin tradiţie are capacitatea de a uni oamenii. Jazzul a adus unire acolo unde era segregare.” (Wynton Marsalis); *“Jazzul poate servi ca bază, creaţiilor simfonice valoroase dacă compozitorul reuşeşte să se adapteze în acelaşi timp şi muzicii simfonice.” (George Gershwin); *“Consider că există trei lucruri pentru care America va fi cunoscută peste două mii de ani când lumea va învăţa despre această civilizaţie: Constituţia, muzica de jazz şi baseballul.” (Gerald Early); *“Jazzul nu este doar muzică, este un mod de viaţă, este un fel de a fi, un mod de a gândi.” (Nina Simone); *“Jazzul este singura muzică în care aceeaşi notă poate fi cântată seară de seară, dar diferit de fiecare dată.” (Ornette Coleman); *“Jazzul se interpretează din inimă. Poţi chiar trăi prin el. Iubiţi-l întotdeauna.” (Louis Armstrong).
Îmi permit să asociez unele însemnări personale pe aceeaşi temă care apar în volumele publicate în perioada 2016-2017: “Louis Armstrong sau profesorul de jazz al Omenirii.”; “Câtă pregătire este necesară pentru a improviza ceva în arta jazzului!”; “Într-un decor negru apar la un moment dat câteva nuanţe de alb: sunt clapele unui pian şi dinţii unui cântăreţ de jazz care fac împreună o seară de neuitat pentru numeroşii spectatori albi şi negri prezenţi într-o cochetă sală din New Orleans.”; “X îl confunda pe Duke Ellington/compozitor şi pianist de jazz din veacul al XX-lea cu Duke of Wellington/mareşal britanic din veacul al XIX-lea, încercând să mă convingă de faptul că cele două nume desemnează una şi aceeaşi persoană. Eu, însă, ştiam cu totul altceva şi anume că primul s-a ocupat de artă, iar celălalt s-a ocupat de hartă.”.
Foto: Freepik
Paralel cu audierea unor lucrări de jazz am dorit să cunosc cât mai mult despre istoria şi evoluţia acestei ramuri importante a muzicii, consultând diverse lucrări de specialitate. Din informaţiile aflate împărtăşesc acum cititorilor mei câteva în articolul de faţă.
Se consideră că acest gen muzical este greu de definit în mod exhaustiv. Totuşi experţii în domeniu au identificat anumite elemente reprezentative: i) improvizaţia: iniţial jazzul se cânta fără note şi partituri; micile formaţii aveau stiluri proprii de interpretare; ii) ritmul: însoţind întotdeauna execuţia, acesta era la început dat de trombon, dar rolul său a fost ulterior preluat de instrumentele de percuţie; iii) tonalitatea: această calitate viza în mod prioritar expresivitatea, nu neapărat frumuseţea sunetelor şi a combinaţiilor de sunete; interpreţii celebri aveau fiecare propria personalitate incontestabilă în materie de tonalitate: Louis Armstrong – triumfală; Benny Goodman – elegantă; Miles Davis – tristă, chiar disperată; Dissy Gillespie – plină de strălucire.
La origine jazzul era un amestec de tradiţii muzicale ale negrilor proveniţi din continentul african. Mai concret, în liniile melodice ale jazzului se regăsesc fragmente ale cântecelor rurale ale culegătorilor de pe plantaţiile de bumbac; cântecele de leagăn/negro spirituals; cântecele religioase/gospel songs. În coordonate nord-americane jazzul a luat naştere în jurul anului 1900 la New Orleans, precum şi la St. Louis, Kansas City, Memphis. Atunci s-au impus diverse stiluri ca: New Orleans; Ragtime; Dixieland; Swing; Chicago; Bebop; Cool Jazz; Hard Bop; Modal Jazz; Free Jazz ş.a.
Biografia jazzului a fost înnobilată de nume celebre printre care: trompetistul, cântăreţul şi compozitorul Louis Armstrong; cântăreaţa Ella Fitzgerald, supranumită “The First Lady of Song”; trompetistul Dizzy Gillespie; pianistul Duke Ellington; clarinetistul Benny Goodman; cântăreaţa Billie Holiday, cunoscută sub numele “Lady Day”; saxofonistul Charlie Parker, poreclit “Yardbird”; bateristul Gene Krupa; contrabasistul Charles Mingus; pianistul Chick Corea etc. – un etc. extrem de bogat şi de generos ce cuprinde mulţi maeştri instrumentişti sau solişti vocali.
Un fenomen salutar l-a constituit corelarea funcţională dintre jazz şi muzica clasică. Am la îndemână trei strălucite exemple: George Gershwin, Rhapsody in Blue; Igor Stravinsky, Ebony Concerto compus pentru Woody Herman’s Jazz Band; Bela Bartok, Contrasts,piesă creată pentru Benny Goodman.
Care a fost relaţia jazzului cu arta muzicală românească? Una deosebit de reprezentativă. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial când jazzul – la fel ca ştiinţa ciberneticii – erau considerate “manifestări decadente ale imperialismului”, ambele şi-au recâştigat drepturile legitime la existenţă şi la afirmare.
În România au apărut cluburi de jazz îndeosebi în rândul tineretului universitar, Radioul şi Televiziunea transmiteau emisiuni periodice de jazz, au fost organizate festivaluri naţionale şi internaţionale de jazz. Un animator al “mişcării jazzului” era Cornel Chiriac, cel care realizase o istorie concentrată a acestui gen muzical, publicată în revista de cultură Secolul XX şi organizase arhiva radio de jazz. În perioada anilor 1970-1980 jazzul s-a corelat cu rockul în multe compoziţii muzicale interpretate de formaţii ca Post Scriptum, Basorelief şi Experimental Q. Multe din melodiile acestora le-am audiat şi eu în anii tinereţii.
Biografia contemporană a jazzului autohton a cuprins nume precum: Aura Urziceanu; Johnny Răducanu; Richard Oschanitzky; Dan Mândrilă; Alexandru Imre; Ionel Tudor ş.a. Voi scrie în continuare câteva cuvinte despre cea care a văzut lumina zilei pentru prima oară în acelaşi an ca mine: Aura Urziceanu, o “cântăreaţă autentică de jazz de clasă internaţională” cum o caracteriza muzicologul Mihai Berindei. Este absolventă a clasei de canto/muzică uşoară care era condusă de renumita profesoară Florica Orăscu la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. Debutează la Radiodifuziunea Română în 1959. În 1966 ea este prezentă cu o adaptare a Rapsodiei române nr. 1 de George Enescu în spectacolul Jazz, jazz, jazz la Teatrul Evreiesc de Stat alături de pianistul János Kőrössy, contrabasistul Johnny Răducanu, bateristul Miki Mănăilă şi balerinele Miriam Răducanu şi Cecilia Hoppe. Debutul pe arena internaţională l-a avut în anul 1972 la Carnegie Hall din New York cu formaţia şefului de orchestră şi pianistului american Duke Ellington. A cântat împreună cu reprezentanţi remarcabili ai jazzului mondial printre care: solista Ella Fitzgerald, trompetistul Dizzy Gillespie, pianistul Bill Evans, saxofonistul Paul Desmond, chitaristul Joe Pass, bateristul Mel Lewis pentru a cita doar câteva nume dintr-o pleiadă de aur. A efectuat numeroase turnee în străinătate şi a făcut parte din juriile concursurilor internaţionale de jazz de la New York şi Toronto. În numeroasele sale interpretări Aura Urziceanu s-a remarcat prin simţul improvizaţiei şi muzicalitatea desăvârşită.
Jazzul apropie oamenii de diferite etnii în multiplele lor ipostaze – spectatori, compozitori, interpreţi vocali, instrumentişti – indiferent de culoarea pielii şi de convingerile lor. Se poate aşadar vorbi despre un veritabil “umanism al jazzului”, existând solide argumente în această privinţă.
