Pornind de la un citat impresionant, profund, aparţinându-i lui Ramón Gómez de la Serna (”Dacă nu am fi muritori, nu am putea plânge”), regizorul Bartosz Kruhlik (aflat la debutul în lungmetraj) ne introduce într-un cadru aparent obişnuit: o dramă se petrece în mediul rural, acolo unde o mamă a doi copii vrea să divorţeze de soţul alcoolic.
Rămas singur, bărbatul perorează câteva cuvinte de regret şi ameninţare, apoi se prăbuşeşte în iarbă.
Un şofer o loveşte pe mamă, care se aventurase singură pe autostradă împreună cu copiii, şi fuge de la locul accidentului.
Acesta, un potentat local, va fi laş în continuare şi va căuta diferite tertipuri pentru a scăpa, nepăsându-i niciun moment de soarta victimelor, deşi îi spune unui prieten la telefon că crede că există cel puţin o persoană decedată.
Desigur, în scenă intră şi poliţia şi se va vedea, minut de minut, nu doar cum se duce o cursă contracronometru pentru salvarea celor accidentaţi, dar şi cum se dezvăluie caracterul fiecăruia, care poate fi probat cel mai bine în situaţii-limită.
Subiectul nu pare foarte complicat, dar problematica pe care o ridică este: doar în astfel de cazuri-limită poţi cunoaşte cu adevărat pe cineva. Acel accident deschide Cutia Pandorei, iar şeful poliţiei le va cere subalternilor să nu intervină, sau să o facă cu mănuşi, fiindcă se descoperise că autorul accidentului era o oficialitate.
Întâmplător sau nu, femeia accidentată era apropiata unuia dintre poliţişti. Şeful îi promite totuşi că se va face dreptate. La locul faptei soseşte şi soţul părăsit, dar victimele nu mai pot fi salvate.
Bartosz Kruhlik scoate maximum posibil din aceste elemente care alcătuiesc un puzzle complicat nu la nivel de compoziţie, ci ca încărcătură psihologică. Încerci să te pui în locul fiecăruia dintre personaje şi te gândeşti ce ai face, cum ai reacţiona într-o astfel de situaţie.
”Nu pot face nimic până nu mi se spune de sus”, spune cineva din poliţie, care era deasupra şefului lui Slawek, şi depindea la rândul lui de cineva de deasupra…
Ba chiar şi acest superior al lui Slawek, deşi se străduieşte să îşi facă întrucâtva meseria, în loc să se gândească la victime şi la nevinovăţia lor, găseşte timp să se plângă că acest caz a venit ”chiar înainte de nenorocita de pensionare”…
O lume se naşte după alta, care moare
Mi-a plăcut la Supernova că are un scenariu pe care îl găsesc natural. Aşa s-a întâmplat (sau s-ar fi putut întâmpla), realizatorii nu caută cu obstinaţie să o vireze către politic şi către corupţia din poliţie, deşi se folosesc de aceste elemente pentru conturarea scenariului.
În loc de a politiza, este căutată o privire adâncă în conştiinţa fiecăruia (ceea ce este mult mai important). Cei de pe margine vor căuta să facă singuri dreptate, dar nu uciderea autorului accidentului ar rezolva problema, câtă vreme acesta rămâne convins că i se cuvine orice şi că poate să se sustragă.
De altfel, finalul, care poate părea ambiguu spectatorului care nu încearcă să meargă mai departe de teza răzbunării, tocmai despre asta vorbeşte: camera se opreşte asupra unui copil şi la radio se aude ceva despre explozia unei supernove, care ”se naşte şi moare, exact ca un om”. ”Va veni sfârşitul lumii?”. ”În niciun caz”.
Interpretare liberă: ducem aceleaşi păcate şi trăim aceleaşi drame de mai bine de 2000 de ani. Sfârşitul lumii nu vine acum, dar conştiinţele noastre ar trebui să se schimbe. Pentru că am putea crea o lume nouă, fericită. După explozia supernovei.
Interpretarea actorilor este la înălţime, cu o notă în plus pentru Marcin Zarzeczny în rolul soţului alcoolic, care are o prestaţie de zile mari.
