Lumea în care trăim de câteva săptămâni mi se pare a fi o lume a lui Buridan, de fapt, o lume a ” Măgarului lui Buridan”.
Pentru cine nu știe, ”Măgarul lui Buridan” îşi are originea într-o fabulă a filosofului francez Jean Buridan (din secolul al XIV-lea). Fabula susţine o argumentaţie filosofică despre situațiile paradoxale, spune că un măgar însetat şi înfometat, aşezat între o găleată cu apă şi un vas cu ovăz, nu se putea decide cu ce să înceapă – să-şi potolească setea sau să mănânce, riscând să piară din pricina ezitării lui. Este expresia indeciziei, incapacității de a lua la timp o hotărâre deși ar exista posibilitatea deciziei. Expresia subliniază, astfel, situaţia ridicolă a cuiva care, solicitată din două părţi, în acelaşi timp, nu se decide pentru niciuna, pierzându-le pe amândouă.
Am impresia că lumea noastră stă ca Măgarul lui Buridan între două alternative ale supraviețuirii sale, ezitând și întârziind luarea unor decizii cu valoare capitală pentru existența sa.
Stăm între problematica unei grave crize sanitare și problematica unei la fel de grave crize economice.
Pe care dintre acestea să o abordăm mai întâi?
Pe care să o considerăm mai periculoasă sau cum am putea să la abordăm concomitent pe ambele și să le acordăm aceeași importanță?
Evident, criza sanitară este, în mod real, o problemă de viață și de moarte cu caracter violent și imediat.
Criza economică este și ea o problemă de viață și de moarte, dar de o moarte lentă și chinuitor de prelungită.
Cum era firesc, întreaga lume a considerat criza sanitară ca fiind prioritatea zero, făcând eforturi disperate pentru salvarea de vieți în sens biologic, dar nu a neglijat nici eforturile de a salva vieți în sens economic. Nici acum, nici după stoparea crizei sanitare, viața fiecăruia dintre cetățenii planetei nu poate și nu va putea exista fără resurse și utilități pe care numai economia le poate genera.
Dacă ”lumea noastră a lui Buridan” a rezolvat problema priorității dintre criza sanitară și cea economică prin punerea pe primul plan a efortului de a stopa pandemia, încă are mari ezitări asupra modului cum să rezolve problema crizei economice.
Această problemă constă în manifestarea unei indecizii referitoare la stabilirea unei priorități de acțiune ori la nivelul angajatorului, ori la nivelul angajatului.
Cu alte cuvine, statul ar trebui să sprijine prin diferite metode de infuzie de capital ”afacerea”, în sensul menținerii în viață a firmelor și companiilor din economia reală sau ar trebui să sprijine angajații prin recomandarea și susținerea în plată a șomajului tehnic?
Părerile sunt împărțite, dar trebuie să remarcăm că în țările dezvoltate unde, chiar dacă acum se pune accentul principal pe criza sanitară, efortul pentru diminuarea pericolului crizei economice este orientat prioritar spre sprijinirea supraviețuirii firmelor în ideea nu numai a păstrării locurilor de muncă, dar și a pregătirii lor pentru reluarea din plin a activității post-criză.
Este relevantă din acest punct de vedere declarația primului ministru francez Edouard Philippe cu ocazia anunțului privind primirea acordului UE pentru introducerea în economia reală sub formă de ajutor de stat a aproximativ 300 miliarde euro. (21.03.2020): „Sprijinirea angajatorilor, chiar masiv, pentru a menține angajații lor va costa întotdeauna comunitatea mult mai puțin decât dispariția întreprinderilor, cu mii de noi șomeri. Considerăm că ajutorarea angajatorilor este cea mai eficientă politică de protejare a locurilor de muncă, cu cost mai mic pentru stat decât subvențiile salariale”.
Germania a anunțat că face o infuzie de capital pentru susținerea firmelor economiei reale de 156 miliarde euro. În Statele Unite, pe 24 martie a.c s-a anunțat semnarea unui acord istoric între Casa Albă și Senat pentru finanțarea economiei cu 2.000 miliarde dolari, iar secretarul pentru trezorerie Steven Mnuchin a anunțat că există posibilitatea unei infuzii suplimentare de până la 4000 miliarde dolari.
La noi, guvernarea a pus un accent mai mare pe sprijinirea angajaților decât a angajatorilor.
Hotărârea de a sprijini șomajul tehnic nu poate fi condamnată, dovedind grija pentru asigurarea supraviețuirii în condiții de criză a unei populații cu un nivel de trai pe limitele cele mai de jos ale Uniunii Europene, dar ar fi trebuit acordată o atenție mai mare și situației firmelor aflate în totală inactivitate din cauza închiderii lor directe prin deciziile guvernului sau indirect prin consecințele colaterale ale acelor decizii.
Metoda garantării creditelor pentru firme pe care a adoptat-o guvernul pare a fi ineficientă nu doar prin barierele birocratice pe care ar trebui să le treacă, dar și prin bine cunoscuta reticență pe care sistemul bancar din România o manifestă față de dezvoltarea unui parteneriat real cu economia reală.
Evident, avem nevoie de fonduri pentru a infuza economia reală, atât pentru menținerea ei în viață, cât și pentru a o pregăti pentru ieșirea din criză. România nu dispune de aceste fonduri chiar dacă, în sfârșit, UE a renunțat la Tratatul de Guvernanță Fiscală. Ne putem împrumuta, dar prețul va fi din ce în ce mai mare.
Probabil că va trebui să ne gândim serios la posibilitatea unui acord cu FMI.
Oricum ar fi, nu trebuie să se uite că este o opțiune și o acțiune contra timp. Orice zi de indecizie este un pas pe care îl facem spre intrarea într-o criză economică cu consecințe dezastruoase pentru o economie mică și fragilă ca aceea a României.
Este marele și poate ultimul moment în care Măgarul lui Buridan al economiei românești mai poate să se decidă asupra priorităților sale.
Foto: By G.Garitan – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=45147820
