”Trilogia sexului rătăcitor”, între introspecţie, suferinţă şi revoltă

Încă de la început, romanul ”Trilogia sexului rătăcitor”, al Cristinei Vremeş, apărut la Editura Humanitas (este lucrarea de debut a autoarei, licenţiată în filosofie şi istoria artei la University College London şi absolventă a unui masterat în filosofie la University of Cambridge) îşi propune să depăşească hotarele unei simple naraţiuni.

Povestea imaginată de autoare este ca o saga ce urmăreşte destinul, întins pe o durată mare de timp; povestea fiinţei umane în esenţa sa, care se întinde peste generaţii (”Ada aduna în sine o dublă biografie: a ei şi a bunicii Mariana”).

Ada provine din mediul rural, dar doreşte să se emancipeze, să se adapteze unui nou mediu.

Scriitoarea redă extrem de plastic diferite cadre din viaţa cotidiană a femeilor ce sunt personajele principale, făcând descrieri care te introduc instantaneu în atmosferă, ”făcându-te să te simţi ca acolo”. Naraţiunea, făcută în termeni obişnuiţi, dar aleşi cu grijă pentru a reda realitatea/contextul cât mai fidel, ca într-un instantaneu fotografic, captivează cititorul, ”îl prinde”, încet-încet, pe măsură ce îi sunt destăinuite gânduri, tradiţii, obiceiuri. (Spre exemplu, una dintre primele descrieri mai de anvergură, înmormântarea lui nea Titi, este făcută cu minuţiozitate, dar şi în termeni foarte bine aleşi, care redau exact nu doar esenţa evenimentului, ci şi trăirile celor prezenţi, mai ales ale Adei).

Sunt creionate, plastic, întâmplări – dar sunt prezentate şi portrete ale femeilor (Mama Lisveta, bunica Mariana, tânăra Ada, cele trei personaje principale) cu temperamente diferite şi – mai ales – cu prejudecăţi. Prejudecăţi prezentate exact aşa cum sunt – poate doar cu o notă de ironie uşor voalată a naratoarei.

Odată cu desprinderea Adei de cămin apar şi trăiri mai complexe, fata pare a trăi în egală măsură în lumea reală ca şi într-una proprie, unde se amestecă gânduri, senzaţii, sentimente noi.

Ceea ce îmi place cel mai mult la scriitura Cristinei Vremeş este felul în care redă ceea ce trăiesc personajele sale, de asemenea asocierile de cuvinte, ca un veritabil instantaneu fotografic.

E drept, conflictele dintre personaje sunt mai degrabă simpliste, banale, de tipul ”cine are dreptate” sau ”cine se impune în faţa cui”, dar sunt bine descrise.

Pe măsură ce Ada creşte şi apar dorinţa de emancipare şi de luare a vieţii pe cont propriu, cititorul nu va fi asaltat de vreo odă a bucuriei de a trăi, ci, dimpotrivă, de un microunivers kafkian: posesivitatea exagerată a părinţilor, tendinţa de a i se ridica un zid de interdicţii, apoi boala fizică şi căderile psihice cu care se confruntă. La fel, şi experienţa primului loc de muncă este descrisă mai curând ca una traumatizantă.

Eroina are o viaţă interioară foarte intensă, rămânând însă captivă condiţiilor impuse de exterior. Scrierea pare a îi aparţine unei introvertite.

Roman al descrierilor pe alocuri halucinante, al dedublării şi al deznădejdii

Evenimente şi fapte de viaţă traumatizante – despărţirea de soţul alcoolic, naşterea unui copil pe care voise să-l avorteze, rememorarea unor suferinţe provocate de o decepţie sentimentală de la 15 ani – sunt prezentate realist, dur, lăsând impresia de rană încă deschisă.

Eroina are o imaginaţie bogată, dar reveriile ei sunt triste. Visează, dar oniricul ei este unul de coşmar.

”Trilogia sexului rătăcitor” este un roman al descrierilor pe alocuri halucinante, al dedublării şi al deznădejdii.

Un fragment elocvent: ”Cu cât se adâncea în cadru, cu atât părea că lumea lăsată dinapoi era înmormântată şi Ada traversa un purgatoriu pervers, care ţinea pericolul şi spaima la limita suportabilităţii, la limita vizibilului”.

Uneori autoarea trece de la pasaje pur descriptive la unele analitice, în care se raportează la lume într-un mod filosofic, disecându-şi, totodată, propriile stări, ce sunt aproape halucinante.

Impresiile din final, de la un party în care Ada se lasă pradă instinctelor, sunt de un realism crud, tulburător, dar par a transmite şi un mesaj social: eliberarea prin simţuri de o lume în agonie, fără orizont.

Ar fi putut semăna cu Masoch, dacă eroina nu ar fi fost înspăimântată de tortura psihică la care era supusă.

Ar fi putut semăna cu Kafka, dacă nu am fi avut elemente post-moderniste.

Merită să citiţi.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW