Mă voi referi în aceste însemnări la o lucrare ce se află la frontiera dintre creaţie şi realitate, dintre sentimente şi destăinuiri puse sub semnul inocenţei şi sincerităţii infantile pe fondul unei imense tragedii care aş dori să nu se mai repete cât timp va exista Omenirea.
Eu însumi – un copil de 13 ani trăind şi învăţând în oraşul moldav Roman – am citit pentru prima oară o carte publicată în 1959 la “Editura Tineretului” din Bucureşti; era o traducere în limba română a “Jurnalului Annei Frank” făcută de Constantin Ţoiu după o ediţie germană apărută cu doi ani înainte. Am recitit emoţionanta scriere a Annei Frank după multe decenii cu ochii unui septuagenar trecut prin viaţă şi prin lume, care a avut prilejul de a consulta multe studii şi articole despre tragediile şi atrocităţile din cel de-al Doilea Război Mondial. Mă refer la traducerea efectuată de o bună prietenă din anii tinereţii, de aceeaşi vârstă cu mine, profesorul universitar poliglot Anca Irina Ionescu, a ediţiei din anul 1952 în limba engleză; cartea sa a fost publicată în anul 2022 la Editura “Herald” din Capitală sub titlul “Jurnalul unei tinere fete”.
Anne Frank a fost o fetiţă evreică din Amsterdam care în ziua de 12 iunie 1942, la împlinirea vârstei de 13 ani, primise de la părinţii săi un album alb cu coperţi roşii transformat într-un jurnal propriu începând cu data de 14 iunie a acelui an. Peste câteva zile, la 20 iunie ea decidea să denumească Jurnalul prin diminutivul unei prietene imaginare, sincere, răbdătoare şi credincioase căreia avea să îi destăinuie gândurile şi sentimentele personale fără a-i ascunde ceva. La începutul scrierii sale micuţa autoare arăta: “Sper că-ţi voi putea împărtăşi totul, aşa cum n-am reuşit cu nimeni altcineva până acum, şi sper că-mi vei fi de mare ajutor. Şi, pentru a întări şi mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung aşteptate, nu vreau doar să înşir faptele în acest Jurnal, aşa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest Jurnal să fie prietena însăşi, iar această prietenă se va numi Kitty.”.
Perioada acoperită de însemnările din Jurnalul menţionat a fost 12 iunie 1942 – 4 august 1944, ultima zi fiind cea a arestării de către invadatorii nazişti a locuitorilor din ascunzătoare (4 membri ai familiei Frank şi alţi 4 localnici de etnie evreiască). Jurnalul se caracterizează prin veridicitate în fiecare filă a sa, lipsind orice ficţiuni sau supoziţii. Sunt descrise anumite întâmplări şcolare; se acordă spaţiul necesar schimbărilor survenite în viaţa evreilor după ocuparea Ţărilor de Jos de către trupele germane: obligaţia purtării “Stelei lui David” ca semn distinctiv şi restrictiv totodată; interdicţia de a utiliza mijloacele de transport public, teatrele, cinematografele, terenurile şi sălile de sport, precum şi alte mijloace de divertisment şi de socializare, de a se afla pe stradă în ceasurile de noapte, obligativitatea frecventării în exclusivitate a şcolilor evreieşti ş.a.
Anne dorea foarte mult să devină scriitoare sau jurnalistă. Mărturii ale dorinţei sale stau câteva însemnări din acel Jurnal:
– 25 martie 1944: “Lui Peter… i-am spus, de pildă, că mai târziu vreau să scriu mult. Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul.”.
– 29 martie 1944: “Gândeşte-te ce interesant ar fi dacă aş publica un roman despre Anexă (ascunzătoarea din anexa secretă a clădirii de birouri – n.n.). Dacă s-ar lua doar după titlu, oamenii ar crede că e vorba de un roman poliţist. Dar acum, serios, la vreo zece ani după război, cu siguranţă că oamenilor o să li se pară amuzant când li se va povesti despre noi, nişte evrei, cum am trăit, cum am mâncat şi am discutat aici.”.
– 5 aprilie 1944: “O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulţi oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea şi care, totuşi, nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit! Şi de aceea Îi sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat la naştere posibilitatea de a mă dezvolta şi de a scrie, deci de a exprima tot ce este în mine!”.
– 11 mai 1944: “În orice caz, după război, vreau să public o carte intitulată <Anexa>; Jurnalul îmi va putea servi ca bază.”.
Aripile visurilor şi proiectelor adolescentei Anne s-au frânt pentru totdeauna în februarie 1945 când ea se găsea în Lagărul nazist de concentrare de la Bergen-Belsen.
Analiştii au identificat o serie de persoane reale la care se referă autoarea Jurnalului: *Anne Frank obişnuită să spună adevărurile fără ocolişuri sau înfrumuseţări fragile referitoare atât la membrii familiei sale, cât şi la colegii de şcoală ori la alţi locuitori de etnie evreiască ai acelui spaţiu secret; *Edith Frank, mama Annei, o femeie inteligentă, originară dintr-o familie prosperă care avea legături solide cu Iudaismul; *Otto Frank, tatăl iubitor al Annei, alintat prin cuvântul “Pim”, care nu studiase nici religia iudaică şi nici limba ebraică, fost bancher la Frankfurt, care imigrase în Ţările de Jos după ascensiunea naziştilor în Germania şi înfiinţase filiale locale ale unor companii specializate în produse alimentare; *Margot Frank, sora mai mare a Annei cu care mergea deseori la Sinagogă; aceasta dorea să devină învăţătoare sau asistentă medicală şi apoi să emigreze în Palestina; *Peter van Daan (nume real: Peter van Pels) cu care Anne avea o relaţie de prietenie ce conţinea unele accente romantice; *Hans van Daan (nume real: Hermann van Pels), o fire pesimistă în privinţa politicii; *Petronella van Daan (nume real: Auguste van Pels), soţia lui Hans van Daan, o persoană egocentrică, orgolioasă şi adesea isterică; *Albert Dussel (nume real: Fritz Pfeffer), un dentist german care s-a refugiat în 1938 în Ţările de Jos după “Noaptea de cristal”.
Situaţia cu care s-a confruntat Anne s-a modificat radical în iulie 1942 când sora sa mai mare a primit un ordin de deportare; pentru a evita aplicarea acestui ordin familia Frank s-a ascuns într-o anexă secretă a unei clădiri de birouri unde li s-au alăturat curând membrii familiei Pels şi mai târziu dentistul Fritz Pfeffer. Viaţa în acea ascunzătoare era foarte dificilă generând stări frecvente de teamă, de frustrare, plictiseală şi iritare; pe acel fond sentimental complex Anne a reuşit să îşi păstreze speranţa şi, mai mult decât atât, să o transmită celorlalţi.
Ofer cititorilor câteva fragmente din “Jurnalul Annei Frank” care impresionează prin luciditatea şi optimismul lor: “Gândeşte-te la toată frumuseţea rămasă încă în jurul tău şi fii fericit.”; “Am descoperit că rămâne întotdeauna frumuseţe – în natură, soare, libertate, în tine; toate acestea te pot ajuta.”; “Uită-te la modul în care o singură lumânare poate sfida şi defini întunericul.”; “Nu mă gândesc la toată nenorocirea, ci la frumuseţea care rămâne.”; “Părinţii pot doar să dea sfaturi bune sau să pună pe căile corecte, dar formarea finală a caracterului unei persoane se află în propriile sale mâini.”.
Istoricul olandez Jan Romein (1893-1962) publica la 3 aprilie 1946 în ziarul ce apărea la Amsterdam “Het Parool”/“Parola” articolul intitulat “Vocea copilului” în care arăta: “Din întâmplare, a ajuns în posesia mea un Jurnal scris în timpul anilor de război. Institutul de Stat pentru Documentarea Războiului din Ţările de Jos deţine deja circa două sute de jurnale similare, dar aş fi foarte uimit dacă ar exista un altul la fel de pur, de inteligent şi de uman ca acesta, care m-a făcut să uit tot ce trebuia să fac seara şi să stau să-l citesc. Când am terminat era noapte şi am fost surprins că lumina era aprinsă, că acolo aveam pâine şi ceai de mâncat, că nu am auzit avioanele vâjâind şi nici bocancii soldaţilor răsunând pe stradă, atât de intens m-a captivat lectura şi m-a întors în lumea suprarealistă care s-a încheiat acum aproape un an… Acest jurnal aparent inconsecvent al unui copil, acest <de profundis> murmurat de vocea tremurătoare a unui copil expune toată hidoşenia fascismului, mai mult decât toate dovezile de la Nürnberg puse laolaltă.”.
