marți, 27 octombrie
9.4 C
București
marți, 27 octombrie

“Triumful lui Enescu” – triumful frumuseţii absolute

Sâmbătă seara, pe scena Sălii Mari a Palatului va avea loc deschiderea ediţiei 2019 a Festivalului „George Enescu”. Una dintre marile orchestre simfonice ale lumii, şi anume Filarmonica din Berlin, va inaugura această manifestare care de peste 60 de ani a marcat viaţa spirituală a României şi a înfăţişat potenţialul nostru creator, disponibilitatea pe care o avem de a uni sub semnul geniului enescian, al valorilor muzicii eterne pe unii dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei arte din ţară şi de peste hotare.

Pentru că Festivalul George Enescu nu a fost doar o „paradă a vedetelor”, ci ne-a făcut pe noi, românii, să avem revelaţia a ceea ce am dăruit lumii prin creaţia lui: George Enescu.

Puţini mai suntem pe această lume care ne aflam în sala Operei când s-a interpretat pentru prima dată în România Oedip de George Enescu, atunci în 1958, cu prilejul celei dintâi ediţii a Festivalului ce îi purta numele. Trecuseră douăzeci şi doi de ani de la prima audiţie mondială, care a avut loc la Opera Mare din Paris, a acestei lucrări care astăzi este socotită una dintre cele cinci opere de referinţă ale secolului XX. În 1936, cei de aici au avut posibilitatea să asculte această capodoperă în transmisiune radiofonică. Printre cei ce au rămas ţintuiţi, auzind muzica venită de departe, a fost şi Nicolae Iorga. La întoarcerea de la sediul Societăţii de Radiodifuziune, unde ţinuse o conferinţă, a intrat în apartament, dar n-a ajuns în camera sa de lucru. După câteva minute s-a oprit şi s-a aşezat pe primul fotoliu care îi era în cale. Şi Iorga, în universul căruia muzica nu ocupa un loc primordial, a ascultat până la sfârşit într-o maximă concentrare transmisiunea de la Paris. Iar în primul număr din „Neamul Românesc” avea să apară un articol de o conciziune exemplară – ar trebui studiat în şcoală – intitulat Triumful lui Enescu, în care mărturisea că a auzit „cu emoţie Oedip”, pe care o consideră – şi aşa avea să fie – „triumful unei lungi şi strălucite cariere”. Observa că Enescu „are şi o necontenită tinereţe sprintenă, care în chipul şi în opera lui biruie ani”. Şi încheia: „Ţine-i-o Dumnezeu cât mai mult, pentru o mândrie la care el nu s-a gândit niciodată, dar pe care o simte oricare dintre noi”. Iar George Enescu spunea, după ce a citit aceste rânduri: „În viaţa mea nu s-a scris despre mine un articol atât de frumos, de clar, de concis şi de mai perfectă caracterizare a unei lucrări de-ale mele, ca acesta de domnul Iorga”.

Ce minunată întâlnire a avut loc atunci, pe calea nevăzută a undelor, între două genii ale poporului român!

Şi în 1958, când niciunul din ei nu mai era în viaţă, noi, românii, am trăit una din acele „întâlniri admirabile”, ca să folosesc titlul uneia din cărţile filosofului Anton Dumitriu, cum puţine îţi hărăzeşte viaţa. „Oedip”, sub bagheta inspirată a lui Constantin Silvestri, avându-l în rolul titular pe David Ohanesian, care nu a creat doar un rol, ci a impus un prototip şi un model, şi-a început drumul spre universalitate.

Şi tot în aceeaşi ediţie, dirijorul Constantin Bugeanu a prezentat Simfonia a treia de Enescu. De când fusese dirijată la Bucureşti sub bagheta lui George Enescu trecuseră 16 ani. Puţini (poate 20-30 de muzicieni şi oameni de cultură) trăiseră în 1942 momentele acelea sublime. Mi-l amintesc pe Petru Comarnescu, cel care ne împărtăşea bucuria că şi noi, cei tineri, avem parte de un asemenea moment. Aplauzele frenetice epuizaseră toate modalităţile de a ne exprima sentimentele. Priveam către cei cunoscuţi şi necunoscuţi şi nu puteam spune decât: e o capodoperă.

Pornit sub asemenea auspicii, trăind şi momentele grele, care puteau să-i ameninţe existenţa – cum s-a întâmplat cu Concursul – Festivalul George Enescu reprezintă o permanenţă spirituală, care a marcat viaţa culturii noastre şi ne-a conectat, indiferent de orânduirile social-politice, la marile curente ale artei universale. Că nu totdeauna valorile artei româneşti interpretative au fost puse în evidenţă în marile fluxuri ale Festivalului e adevărat. Şi anul acesta căutăm şi ne aflăm printre cei ce sunt îndreptăţiţi să apară în linie a Festivalului pe Viniciu Moroianu, Cristina Anghelescu, Dan Cavassi şi nu numai. Ori Festivalul Enescu are obligaţia să urmeze liniile directoare ale personalităţii genialului muzician şi una din ele a fost încurajarea şi evidenţierea valorilor naţionale. Şi asta de-a lungul întregii sale vieţi. De mai mulţi ani lucrez la întocmirea unui amplu volum intitulat „Ultimii şapte ani ai lui George Enescu în România (1939-1946)” şi am văzut cum Enescu, aflat pe culmile artei, a aşezat alături de el în concerte, recitaluri, artişti români. Ceea ce pentru aceştia echivala cu o adevărată consacrare. Aş vrea să mai spun doar atât – integrala cvartetelor lui Beethoven, eveniment de neuitat, a fost realizat de George Enescu împreună cu interpreţi români.

Ediţia de faţă prezintă câteva noutăţi, cum ar fi cea legată de Enescu şi contemporanii săi. Aplaudând această iniţiativă, sugerăm ca ea să fie tematica unui întreg Festival, care s-ar structura pe o idee-forţă şi ar evidenţia locul lui Enescu în istoria muzicii universale. Festivalul Enescu trebuie să reprezinte şi o oglindă a dezvoltării muzicii româneşti. Ori, ceea ce se întâmplă acum, nu poate avea nicio scuză: Organizatorii Festivalului au „uitat” că în România interbelică şi cea contemporană am avut o şcoală muzicală încurajată de George Enescu. Să fi uitat că Paul Constantinescu este autorul a două admirabile Oratorii? Culmea, unul din ele (Oratoriul bizantin nr.1) a fost prezentat în cadrul Festivalului în 1967, sub bagheta lui Mircea Basarab. Ne rezervăm dreptul să revenim asupra acestei dimensiuni, pe care trebuie să o aibă Festivalul, nu înainte de a sugera un ciclu: muzica românească interpreată de George Enescu!

Ediţia Festivalului „George Enescu” ne va aduce timp de câteva săptămâni „adevărata muzică”, aşa cum îndemna el pe muzicienii români în anii 1950 din sălile de concert, şi nu putem decât să aplaudăm prezenţa unor concerte, sau recitaluri în spaţii muzeale, am dori ca iniţiativa să se permanentizeze; pe calea undelor şi pe micile ecrane, va veni către noi un glas de pace şi înfrăţire umană.

Simfonia a IX-a a lui Beethoven, cu care orchestra filarmonică din Berlin va deschide festivalul, îngemănând-o cu a doua rapsodie a lui George Enescu, sperăm să pogoare în atmosfera socială românească tensionată dincolo de limitele posibile un glas de linişte, de înălţare pe tărâmurile frumuseţii absolute.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW