Uciderea Comandorului… şi, din fericire, graţierea cititorului

Mărturisesc că, atunci când am citit despre scandalul din Hong Kong, unde cartea lui Murakami a fost considerată indecentă şi s-a propus vânzarea ei ambalată în ţiplă, precum revistele porno, m-am cam speriat. Mi-am zis: ”a înnebunit Murakami”, chiar dacă, fireşte, există şi literatură erotică de calitate. Când am cumpărat cartea, m-am simţit aproape vinovat faţă de foarte tânăra librară, care, în plus, m-a avertizat: ”Să ştiţi că costă 40 de lei şi nu avem decât volumul I…”.

Începând s-o parcurg, mi-a venit inima la loc. Da, există şi pasaje indecente, dar Murakami nu face în această carte ceva pe care să nu-l fi făcut şi în altele (adică în sens stilistic sau de concepţie, nu vreau să spun că s-ar repeta ca subiect).

Ba chiar anumite pasaje mi s-au părut mai cizelate şi mai mature decât în alte cărţi. Scriitorul nipon cochetează un pic şi cu fantasticul (nu se putea altfel!), iar începutul se axează pe prezentarea unui autor de portrete (romanul este scris la persoana întâi) divorţat, oarecum în disonanţă cu lumea, care încearcă să-şi câştige existenţa fără să îşi dezmintă crezul artistic.

(Cât despre scenele erotice, ele sunt, la fel ca şi în alte opere, asemeni unui autogol al echipei favorite: nu ştii de unde vin şi în ce scop, fiindcă autorul trece brusc la ele, dând anumite detalii care i-ar putea jena pe pudici, şi la fel de brusc le şi părăseşte. Încă nu mi-am dat seama dacă este o obsesie pentru intimitatea cu femeile sau o strategie de marketing. În orice caz, lui Murakami i se iartă, fiindcă chiar ştie să scrie).

Drept consideraţie generală, aş spune că autorul japonez este, în opinia mea, o îmbinare perfectă între clasic şi modern, adăugând suficiente elemente noi pentru a nu fi depăşit, dar păstrând o linie literară coerentă, bine structurată, îndeajuns pentru a nu cădea în experiment (ultra)modernist.

Între comercial şi literatură autentică

Undeva am citit o părere conform căreia Murakami ar fi un scriitor comercial. Nu, nu cred că este (cel puţin nu în această carte şi nici în altele cum ar fi ”La capătul lumii şi în Ţara aspră a minunilor” sau ”Kafka la malul mării”), fiindcă are o sensibilitate aparte şi o trăire de scriitor autentic care nu au nimic de-a face cu comercialul. De exemplu, drama pictorului care nu voia să rămână un simplu executant de portrete şi care găseşte în privirea iubitei (devenită ulterior soţie) ceva similar cu privirea surorii trecute în nefiinţă în perioada adolescenţei, apoi sentimentul acut de părăsire şi de inutil pe care îl încearcă după divorţ sunt redate foarte convingător şi într-un mod care impresionează cititorul. Nu, nu aş numi absolut deloc comercial asta, chiar dacă unele pasaje pot părea mai facile.

După ce creionează personajele şi introduce cititorul în atmosferă, Murakami trece la următorul nivel: aduce în prim-plan descoperirea de către narator a unui misterios tablou aparţinând unui cunoscut pictor, intitulat ”Uciderea Comandorului”. Tablou necunoscut publicului, găsit într-un pod prăfuit, în compania unei bufniţe (simbol al întunericului şi al morţii), ce are ”ceva special” care, în opinia povestitorului, lipsea celorlalte tablouri. Un tablou cu conţinut violent, înfăţişând o crimă, adaptare a unei scene dintr-un libret de Mozart – Murakami sugerează aici, fără îndoială, că adevărata artă cere un sacrificiu.

Apoi mai urcă o treaptă, prin prezentarea straniei oferte a unui misterios client care doreşte, contra unei sume fabuloase, ca portretistul-narator să-i facă un portret. Se întâlnesc, iar întrevederea este redată strălucit de Murakami, care parcă ar creiona un nou pact de tipul celui faustian. Personajul său înţelege că ceva nu este în regulă, totuşi se lasă atras într-o potenţială capcană, ca o insectă care s-ar arunca într-o pânză de păianjen. Cititorul se va simţi, la rândul său, tot mai atras de intrigă şi mai curios să afle deznodământul.

Între cei doi se creează o relaţie ciudată, greu decriptabilă. Pe urmă, când naratorul revine asupra episodului pierderii surorii, pasajele care descriu fata în sicriu şi momentele ulterioare sunt atât de bine redate, încât, deşi tragice (şi chiar morbide), le-aş acorda nota maximă.

Aş spune că duo-ul narator-Menshiki aduce puţin cu cel din Jocul îngerului, de Carlos Ruiz Zafon, alcătuit din personajul principal (Martin) şi misteriosul Corelli. Există un pic de thriller în această poveste, chiar dacă Murakami nu vrea neapărat să-şi sperie cititorul.

Un element nou introdus de autor este un misterios obiect de cult budist, un clopoţel care se auzea periodic, deşi era îngropat într-un soi de cavou subteran. Împreună cu Menshiki, se ocupă de dezgroparea acestui obiect ritualic, având totodată impresia (amândoi) că au încălcat un tabu.

Autorul japonez jonglează destul de bine cu scenele, dar unele le găsesc forţate (de pildă, chiar după episodul cu clopoţelul, eroul este sunat de o iubită şi cei doi fac sex prin telefon, nelipsind nici amănuntele picante). Sincer, mi s-a părut un pasaj introdus doar ca să menţină treaz interesul eventualilor cititori ahtiaţi după astfel de scene. Dar repet că la Murakami a început să nu mă mai deranjeze atât de tare, câtă vreme nu face abuz şi în rest scrie bine.

Aş mai face următoarea observaţie: dacă am admite că naratorul e un alter ego al lui Murakami şi, de asemenea, că în Menshiki se reflectă uneori ca într-o oglindă trăsături sau trăiri ale naratorului, ar însemna că autorul japonez e un mare însingurat care priveşte din diferite unghiuri lumea, încercând să găsească un minimum de echilibru, să se adapteze măcar în aparenţă la ceva, fiind dominat de un soi de pustietate interioară pe care încearcă să o mascheze. Dar, desigur, aceasta e doar o supoziţie.

Spre final, realul se împleteşte cu supranaturalul, prin apariţia unui personaj ce se afla dincolo de lumea cunoscută, lectura te captivează, dar i-aş reproşa autorului un singur lucru: parcă tocmai la aceste pasaje se lasă condus de un spirit ludic uşor nepotrivit, parcă glumeşte un pic cu cititorul, ceea ce nu cadrează cu gravitatea ideilor ce se vor a fi transmise.

Se dezvăluie (cel puţin parţial) şi misterul ce învăluia tabloul ”Uciderea Comandorului” (un pic forţat, dar surprinzător), iar relaţia cu Menshiki alunecă tot mai mult pe panta incontrolabilului.

Un roman rafinat, peste medie, a cărui continuare sunt sincer interesat să o cunosc. Şi sunt convins că şi miile de cititori ai lui Murakami, la fel.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW