Încep însemnările mele cu trei poezii scrise de Taras Şevcenko (1814-1861) care m-au emoţionat profund. În fiecare dintre ele am regăsit talentul unui mare poet iubitor de ţară, dornic să o vadă eliberată de orice cotropitori:
*Testament
“De-oi muri, mormânt săpaţi-mi/Sus pe o colină./Unde-i stepa nesfârşită/În draga mea Ucraină./Pe câmpiile întinse,/Niprul între dealuri/Să se vadă, să se-audă/Vuietul de valuri/Şi atunci când o să piară/Duşmanii din ţară,/M-oi trezi şi voi ieşi eu/Din mormânt afară./M-oi urca eu până-n ceruri/Unde Domnul şede/M-oi ruga. Dar pân-atuncea/În Domnul n-oi crede./Îngropaţi-mă, sculaţi-vă,/Jugul nimiciţi-l/Şi cu-al duşmanilor sânge/Sloboda stropiţi-o!/Şi-n familia frăţească/Mare şi slăvită/Pomeniţi-mă cu-o vorbă/Bună, liniştită!”
*Maria
“Tu singură-ai rămas străină,/Amară sub amarul cer,/Sărmano, soarta îţi este haină!/Lipsiţi de duh şi-nspăimântaţi/Fugiră fraţii de furtună/Şi tu a trebuit să-i caţi/Şi să-i aduni iar împreună./Şi noaptea-n jurul tău au stat/Să-ţi plângă, Maică Preacurată,/De spaima lor i-ai scuturat/Ca de o pleavă blestemată./Şi, Maică Sfântă, iar la loc/Ai pus nădejdea să se-mbrace/Cu visul tău, cuvânt de foc,/În sufletele lor sărace./Şi le-ai turnat cuvântul sfânt,/Să prindă-n inimă tărie./O, pentru sfântul tău cuvânt/De-a pururi laudă, Marie!/Bărbaţii sfinţi pe drumul lung/Cuvântul l-au purtat în lume/În numele acelui prunc/Pe care l-ai născut anume./Şi adevăr au răspândit./Tu, Sfântă Mamă între mame,/Sub gard mâhnită ai murit,/De chin sfârşită şi de foame./Călăii faţa ţi-o scuipară,/Preabuno, şi te ruşinară./Cu aurul cuprins de pară/Te-ai re-nnoit în oameni iară,/În suflete de robi, curate,/Sărace şi îndurerate!”
*Încă o nenorocire
“O, Doamne, Dumnezeule, încă o nenorocire!/Şi era-n ţară atâta pace, fericire;/Lanţul care ne ţinea neamul în robie/Ne strângea prea dureros, gata să se rupă./Şi deodată sângele a început/Să curgă iarăşi/Ca nişte câini râvnind după/Untul nostru, călăii/Sunt din nou la gâtul nostru.”
Taras Şevcenko s-a născut în satul Morânţi din gubernia Kiev la 9 martie 1814 şi a murit la 47 de ani pe 10 martie 1861 la Sankt Petersburg; avea două porecle în mentalul local: Cobzarul şi Prorocul. Fiul unor ţărani şerbi a început să înveţe cu un deacon de la Biserica “Sfântul Kiril”; după ce i-a murit tatăl când avea 11 ani, copilul a fost dat în grija altui deacon pentru care a lucrat ca cioban şi agricultor. Moşierul unde a muncit ulterior l-a luat cu dânsul şi soţia lui la Vilnius, iar mai târziu la Sankt Petersburg. Numai după ce şi-a câştigat libertatea din iobăgie Taras a putut să se înscrie la Academia Imperială de Arte din centrul cultural al Rusiei Ţariste unde a studiat istoria şi literatura Ucrainei şi a început să scrie unele poeme. După absolvire el a efectuat mai multe călătorii în Ucraina, culegând materiale folclorice şi desenând monumente istorice de pe meleagurile natale.
În 1840 compune primul volum de poeme romantice intitulat Cobzarul având ca subiect vechii rapsozi care colindau cu cântecele lor la cobză întreaga Ucraină. Am selectat câteva versuri despre scumpa lui ţară:
-“Eşti orfană, Ucraină,/Umbli-n zdrenţe hâde,/Plânsul nimeni nu-ţi aude/Şi duşmanul râde./Râde el, dar nu prea tare!/Slava n-o să piară!”
-“Scumpe flori-odoare!/V-am crescut, v-am îngrijit eu/Unde să v-ascund oare?/Mergeţi, flori, în Ucraina,/De ea s-aveţi parte,/Voi, orfane pe sub garduri,/Eu murind departe./Veţi găsi inimă bună,/Vorbă făr-de-otravă/Şi dreptate-adevărată/Şi poate şi slavă…/Maică bună, Ucraină,/Să-i aştepţi cu dorul/Pe copiii mei zburdalnici,/Cum ţi-aştepţi odorul.”
-“Ucraina/O să se ridice/Şi-o să-mprăştie şi bezna/Şi va fi dreptate/Şi-or să se roage iarăşi pruncii-n libertate!”
-“Fost-au vremi!/În Ucraina/Bubuiră tunuri./Petreceau zaporojenii-n sate şi cătunuri…/Şi de fala strămoşească vântul povesteşte,/Iar nepotu-aude-un cântec/Şi cântând coseşte.”
-“Când cătuşele şi-or rupe/Cei ce-s în cătuşe,/Va veni la judecată/Niprul să vorbească.”
-“Marea-albastră de-atât sânge/O să se-nroşească./Nu va fi atuncea nimeni/Să vă dea dreptate.”
-“Şi iar spre Ucraina gândul meu zboară./Spre grădiniţa de odinioară./Mult mă tot cheamă umbra ei deasă./Codrul se întunecă. Dor mi-e de casă.”
În 1847 societatea clandestină din care tânărul Taras făcea parte, Frăţia Sfinţilor Chiril şi Metodiu, ce milita pentru liberalizarea politică a Imperiului şi transformarea acestuia într-o federaţie a statelor slave a fost interzisă, iar Şevcenko a fost arestat. De asemenea, pentru compunerea poemelor Caucazul, Visul şi Scrisoarea unde autorul lansase satire usturătoare privind oprimarea Ucrainei de către Imperiul Ţarist şi preconizase izbucnirea unei revoluţii populare în Rusia el a fost sancţionat cu exilul şi serviciul militar obligatoriu în garnizoana de la Orsk din apropierea Munţilor Urali. Personal Ţarul Nicolae I a confirmat aceste grele sentinţe, adăugând următoarea prevedere: “Sub cea mai strictă supraveghere, fără dreptul de a scrie sau de a picta.”. Deşi în 1857 a fost eliberat în urma amnistiei decise de Noul Ţar venit la putere, Alexandru al II-lea, lui Taras Şevcenko nu i s-a permis să se întoarcă la Sankt Petersburg, fiind obligat să stea la Nijni Novgorod; abia în 1859 el revine în oraşul de pe malurile Nevei.
Taras Şevcenko s-a afirmat nu doar ca scriitor, dar şi ca un talentat artist plastic, o serie de lucrări ale sale fiind apreciate pe plan naţional şi european. Printre acele opere s-au aflat: Regele Lear (lucrare degalvanografie); Banchetul cazacilor; Supliciul Sfântului Sebastian; Ţiganca ghicitoare; Cobzarul ş.a. De asemenea, el este autorul unor schiţe incluse în albumul Ucraina pitorească, desene şi ilustraţii pentru diverse cărţi. În 1848 Şevcenko a primit aprobarea de a participa la prima expediţie navală în Marea Aral; aflat pe vaporul Konstantin sub comanda locotenentului Butakov el a fost tratat ca un membru egal cu ceilalţi marinari, deşi atunci se afla încă în regimul de detenţie şi chiar rugat să compună mai multe schiţe referitoare la locurile vizitate. După un voiaj de un an şi jumătate el s-a întors în 1849 la fortăreaţa de la Orenburg cu o colecţie de creaţii artistice având o valoare documentară referitoare atât la natura zonei, cât şi la populaţia din Kazakhstan într-o perioadă când începuse cucerirea rusească a Asiei Centrale.
Monument Taras Șevcenko, Erevan Foto: 23artashes, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Taras Şevcenko a decedat la Sankt Petersburg la 10 martie 1861, a doua zi după împlinirea vârstei de 47 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Smolensk, la funeralii fiind prezenţi scriitorii ruşi Dostoievski, Turgheniev şi Saltâkov-Scedrin. Respectându-se dorinţa de a fi înmormântat în Ucraina (exprimată în poemul Testament/Zapovit evocat la începutul acestui articol), prietenii au aranjat transferul rămăşiţelor sale pământeşti cu trenul până la Moscova şi mai departe cu un car mortuar tras de cai până în ţara natală. A fost re-înmormântat pe Colina Chernecha Hora, redenumită Colina Taras de lângă fluviul Nipru în apropierea localităţii Kaniv. Memoria lui Taras Şevcenko este cinstită de Posteritate: *compozitorii ruşi Piotr Ilici Ceaikovski, Modest Musorgski şi Serghei Rahmaninov au transpus pe muzică poemele acestuia; *în multe locuri se află busturi ale scriitorului între care cele din Bucureşti şi Negostina/Suceava; *edituri străine, inclusiv din România au publicat traduceri ale poeziilor şi nuvelelor sale.
Aşadar Cobzarul ucrainean continuă să trăiască şi să îşi povăţuiască urmaşii!
