Am să încep această mică evocare cu prezentarea unui fapt obişnuit.
Pe pagina de pe Cinemagia a regizorului David Lynch un cinefil a scris: ”Nu e cel mai bun, dar e unul dintre cei mai buni”.
O formulare aparent simplă, care are însă un tâlc ascuns: e foarte greu de făcut o ierarhie corectă şi mai ales de stabilit o supremaţie, fiindcă sunt mulţi cei cărora istoria le va reţine numele, scrise cu slove de aur. Poţi fi foarte valoros în ceea ce faci, dar probabil că mai există cineva la fel de talentat ca tine.
Subiectiv, fiindcă Ştefan Iordache a fost actorul meu român preferat, ar trebui să spun, simplu: ”A fost cel mai bun”.
Ştiut fiind însă că am avut şi avem extrem de mulţi actori de excepţie (i-aş aminti pe Alexandru Repan, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Adrian Pintea, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş – însă lista e mult mai cuprinzătoare), e corect să spun, precum cinefilul respectiv: ”a fost unul dintre cei mai buni”.
Rasat, autentic, cu o forţă de pătrundere a scenariului înnăscută şi cu o putere de identificare cu personajul aproape de maximum posibil, Ştefan Iordache, care, dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit pe 3 februarie 80 de ani, a făcut parte din galeria marilor actori de teatru şi de film pe care i-a avut România şi care şi-a asigurat intrarea în legendă exclusiv prin meritele interpretării de excepţie pe care o dădea personajelor sale.
A reuşit să îi interpreteze impecabil pe Hamlet sau pe Richard al III-lea, în piese de teatru, dar şi să portretizeze fără cusur diferite personaje în filme artistice de referinţă, cum ar fi Bietul Ioanide, Ciuleandra, Glissando, Prinţul negru (film de televiziune şi, dacă nu greşesc, şi piesă), Noiembrie, ultimul bal, Cei care plătesc cu viaţa, Hotel de lux, Cel mai iubit dintre pământeni sau Eu sunt Adam.
De multe ori negative sau în derivă, impregnate de un fior subtil al răului, dar şi al trăirii duse la extrem, personajele sale aveau darul de a te răscoli. De la un film sau o piesă în care juca Ştefan Iordache ieşeai bulversat, transfigurat, pentru că era o experienţă pe care nu o puteai uita.
A primit numeroase distincţii pentru prodigioasa sa carieră, dintre care amintim: Premiul Acin (în anii 1978, 1984 şi 1989), Premiul UNITER (2001), Premiul de Excelenţă în cinematografia românească (Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2006) şi a fost distins cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de ofiţer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”.
În interviurile pentru televiziune s-a dovedit însă a fi un om modest, echilibrat, lucid, chiar dacă ferm în a trasa nişte linii de demarcaţie şi a explica ce presupune, prin propria experienţă, viaţa de actor. Sinceritatea sa era debordantă, nu îşi ”fabrica” răspunsurile, ci era la fel de spontan ca şi pe scenă.
O lacrimă şi un modest omagiu, la ceea ce reprezintă o mare aniversare chiar şi după dispariţia sa.
