Liliana Moldovan
„Săpând necontenit fântâni interioare eu am dat de izvorul vieții fără bătrânețe. Așa este arta: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”- considera marele Brâncuși. Indiferent că se manifestă prin intermediul poeziilor, jurnalelor, romanelor sau prozei scurte, literatura a fost mereu o formă de artă privilegiată, care s-a distanțat de de artele plastice sau artele interpretative prin capacitatea inegalabilă de a comunica cu ajutorul cuvântului scris sau rostit.
Preocupările pentru identificarea rostului literaturii, ca formă de cunoaștere și de artă născătoare de excepționale trăiri estetice, au apărut încă din antichitate când, mai întâi Platon, apoi Aristotel, au încercat să explice care ar fi „finalitatea estetică” a scrierilor literare.
În acest sens, Platon în „Dialogurile” sale atrăgea atenția că orice formă de creație artistică, inclusiv cea literară, nu este altceva decât o încercare, timidă, de imitare a perfecțiunii „lumii ideilor”. Spre deosebire de Platon, Aristotel credea în puterea cuvintelor de a accede la universul esențelor și în capacitatea lor de a reflecta, prin intermediul frazelor frumos meșeșugite, lumea absolută a ideilor.
Mult mai târziu, în epoca Romantismului cultural din secolul al IXI-lea, se vorbea despre valoarea inestimabilă și autonomia operelor literare mergându-se până la convingerea că talentul creator al scriitorilor este un dar supranatural asemănător puterii de creație a forțelor divine. O viață interioară bogată, după cum se exprima Brâncuși, poate da naștere unor remarcabile opere de literatură și artă. În plus, creațiile literare și artistice devin, cu trecerea timpului, o garanție a nemuririi celor care le-au creat și le-au asigurat calea spre literatura și arta universală. „Dumnezeu a pus gândurile sale în mintea scriitorilor pentru ca ei să consemneze mesajul său.” – scrie Al. Florin Țene în povestirea care încheie volumul.
Despre valoarea estetică, culturală și istorică a operelor scriitorului Al. Florin Țene s-a vorbit deseori, confrații de condei și criticii literari observând că dl. Țene scrie așa cum trăiește și trăiește pentru a scrie.
Neobosit promotor cultural, președintele Ligii Scriitorilor din România a publicat peste 100 de volume printre care se regăsesc și cărțile de proză scurtă : „Cărticica de dat în leagăn gândul”: povestiri onirice, editura Viața Arădeană, 2008; „Cărticica de dat în leagăn gândul”, ediția a II-a, adăugită, Editura Fundației Culturale „I.D. Sârbu”, Petroșani, 2010; „Pe când poezia ținea de foame”: proză scurtă, Editura Semănătorul, 2012; „Vârcolacii”: povestiri, Editura CuArt, 2013; „Visul alb” : proză și teatru, Editura Napoca Star, 2018.
Noul volum de povestiri, continuă seria celorlalte cărți de proză scurtă semnate de Al. Florin Țene. Aici, ca și în cărțile publicate anterior, scriitorul este atent să păstreze contactul cu realitatea și își dozează cu precizie porția de ficțiune pe care o inserează în texte. Să nu uităm că viața i-a oferit autorului surprinzător de multe surse de inspirație iar oamenii pe care i-a cunoscut sau pe care i-a admirat au devenit, adesea, personaje pe care le întâlnim în narațiunile sale.
Explorând sursele de inspirație ale trecutului sau pornind de la evenimente și secvențe de istorie recentă, Al. Florin Țene, ne introduce în viața unor oameni obișnuiți precum : cei doi ciobani, Ion și Ioan care lunând drumul munților, unul venind din Ardeal, celălalt mergând spre Ardeal, se întâlnesc la un moment dat și află că au destine și speranțe comune.
Bătrânul Costică din povestirea „Vârcolacii” și nea Călin din „Visul alb”, scriitorul Doru Dorin din „Aventura unui manuscris” ori pensionarul Sorin din povestirea „Jocul de șah” sunt numai câțiva din persoanele, care prin firea, dialogurile și faptele lor au devenit personaje de poveste.
Deținând abilitatea de a-și imagina secvențe de viață diverse și neobișnuite, Al. Florin Țene se referă, în povestirile sale, și la persoane reale din vremea comunismului, cum a fi directori de ziar, scriitori, oameni de cultură, politicieni, profesori și directori de școli.
Pe unii dintre aceștia îi amintește cu numele real (de ex. Mhail Sadoveanu, Nicolae Labiș, Gheorghe Tomozei, Mihai Beniuc), alții apar în povestiri cu nume schimbate iar unele dintre personajele din carte sunt alter-egouri ale autorului.
Trebuie să înțelegem că, în cea mai mare parte a textelor de proză din acest volum, fie că povestește despre personaje imaginare sau reale, Al Florin Țene încearcă să surprindă secvențe cu încărcătură istorică și memorialistică, extrase din marea și întunecata frescă a comunismului românesc. Referindu-se la câteva episoade din vremea comunsită, Al. Florin Țene, folosește termeni specifici ideologiei socialiste dar și forme de adresare care țin de istoria recentă a țării noastre. Acest lucru conferă autenticitate creațiilor de proză scurtă din volumul frumos intitulat „Albatrosul ucis” oferindu-i șansa de a mai adăuga câteva file de istorie „romanțată”, la lunga serie a romanelor istorice și memorialistice pe care le-a încredințat tiparului de-a lungul celor peste 60 de ani de impresionantă activitate literară.
