Poetul nu minte niciodată
Al.Florin ŢENE
El doar spune ce-i şopteşte viitorul
Trecutul adus în mere coapte din pom
Sau busuiocul sfinţit în pridvorul
Oglindit în picătura de atom.
Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte
Spuse ca rotocoalele de fum
Fiindcă niciodată Poetul nu minte
El doar rătăceşte versul pe drum.
Cerul în verbul lui e ca apele
Ce curg pe clopotul învechit
Când muza “aburită” închide pleoapele
Convinsă că Poetul n-a minţit.
Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal
În însingurătate muzele le mai încurcă
Văzându-le alunecând goale pe-un val
Poetul în morile cerului mai urcă.
Lângă coapsa ei Poetul e beat
Ca şerpii din vitrină, din platină,
Dar niciodată nu se lasă împerecheat,
Însă tâmplele-i bat şi se clatină.
Poetul nu minte niciodată, dar niciodată…
Sub cântecul păsărilor se rup firele de lumină,
O spune în vers, seara, la câte-o fată,
Muza de porţelan auzind cade din vitrină.
Poeţii nu mor niciodată
Poeţii nu mor niciodată,ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul ce-a fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.
Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger,în abis
nu mor niciodată,dar niciodată
doar urcă în vis.
Poeţii nu mor niciodată,doar ies
din auz,cum ai privi
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Poeţii nu mor niciodată,şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul ,arzând întotdeauna
cu rost.
Poemul postum
S-a dovedit că moartea e anonimă
Trece printre noi şi ne ia pe sărite
O însoţim fără judecată cu ultima rimă
Acolo unde şi verbele cad rănite.
Doar câte odată unul dintre sute
De doamna neagră crezând c-a fost cosit
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute
Când inima minţise c-a murit.
Poezia
Poezia se întrupează când soarele
şi Hades se ating până şi-n vis-
spune Odysseas Elytis,
atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele
cer încălţat cu pielea picioarelor Poetei
o primeşte rătăcind printre stele
şi arsă de dor,
îi pune aripi ,şi zboară
cu sufletul ei ancestral
şi călător
când sub şa i-a murit şi ultimul cal.
Iar strugurii sunt sâni în via
din care mulge lapte pentru zei,
Aceasta este Poezia
din care Mariana te invită,cititorule,să bei
din veșnicia ei..
