Am scris, în această gazetă, câteva articole despre statuile ecvestre ale unor personalităţi istorice din diferite ţări, inclusiv din România, admirând deopotrivă măreţia lor şi talentul artiştilor care le-au făurit. M-am gândit că nu ar fi suficient, mai ales că acei cai de bronz sau de marmură de pe statuile ecvestre sau de pe orice cvadrigă alegorică nu puteau vorbi despre ei înşişi şi nici despre felul cum oamenii i-au tratat cu respectul cuvenit în universul artei şi – mai important – în viaţa lor cotidiană de-a lungul multor secole.
Voi începe însemnările mele cu unele vorbe înţelepte: “Aerul Paradisului este cel care suflă între urechile unui cal.” (proverb arab); “Un cal este mai valoros decât bogăţia.” (proverb spaniol); “A cui este iapa este şi mânzul.” (proverb românesc); “Tinere, dorinţele să îţi fie calul, iar nevoile călăreţul!” (Pitagora); “Franţa şi Anglia trebuie să fie strâns unite, aşa cum sunt calul şi călăreţul. Important este un singur lucru: să nu fii calul.” (Talleyrand); “Nicio oră din viaţă nu este pierdută dacă este petrecută în şaua unui cal.” (Winston Churchill); “Calul nu ştie că este cal. Ei, şi? Nu văd ce a câştigat omul, ştiind că este om.” (Mircea Eliade).
Din universul poeziei am ales triada acestor creaţii: i) Sonetul 51 de William Shakespeare: “Iubirea mea îl scuză-n mod firesc/Că e apatic când pornim la drum./Când te-am lăsat, de ce să mă grăbesc?/N-o să schimb calul la o poştă-acum./Dar când mă-ntorc, că nu e plin de-avânt/Ce poate face el dacă-i greoi?/Eu îi dau pinteni, însă chiar pe vânt/De-aş călări, tot n-ar fi mai vioi./Nu-i cal să ţină pasul cu-al meu dor./De-aceea dorul (pur desăvârşit)/Îl va mustra că merge-ncetişor,/Dar dragostea îl iartă, că-i trudit./Dacă la dus n-a mers prea avântat,/Când fug spre tine, slobod l-am lăsat.”; ii) Barbarul de Ion Pillat: “E-n mine o herghelie de armăsari. Sunt unii/Mai albi ca spuma-nvoaltă (umflată – n.n.), zvârlită-n vânt de mare,/mai albi decât e coama Licornei legendare (animal cu corp de cal şi cap de taur, având în frunte un corn lung – n.n.)/Sunt alţii fără pată, mai negri ca tăciunii./Toţi încordaţi aşteaptă şi rânchezând (nechezând – n.n.), nebunii,/Bugeacurile vremii să le despic călare./M-aştern cu ei câmpiei, dar prăbuşit în zare/Mă ridic iar; mai aprig sub apăsarea lunii./M-arunc stăpân pe altul; mă-ntunec în pustie/Şi voi urla năpraznic în liniştea târzie,/Când calul cel din urmă va necheza spre stele./Tovarăşe, în moarte cu mine o să sari,/Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele!/E-n mine-o herghelie de falnici armăsari!”; iii) Boierul şi argatul de George Topârceanu: “Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,/Trebuind să treacă într-un loc o apă/Peste-o punte-ngustă şi, fiind grăbit,/Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:/- Ia-mi în spate iapa/Şi mi-o trece apa!/- Nu pot, zice omul, lăsând nasu-n jos./- Hm! făcu boierul foarte mânios:/Leneşul la toate/Zice că nu poate.”.
Sunt multe aspecte reale care ne îndeamnă să respectăm, aşa cum se cuvine, fiinţele cabaline, la unele dintre ele referindu-mă în cele ce urmează:
*“Şcoala de Călărie Spaniolă” de la Viena este un centru tradiţional de echitaţie construit între anii 1729 şi 1735, la solicitarea Împăratului Carol al VI-lea, de către arhitectul austriac Josef Emanuel Fischer. Şcoala este situată în centrul Capitalei, între Josefplatz şi Michaelerplatz. Obiectivul esenţial al şcolii este studierea atentă a modului natural în care se mişcă şi se comportă un cal, cultivându-i gradual o anumită eleganţă; între cal şi călăreţ se conturează o relaţie sui-generis de apropiere nu doar fizică, bazată pe anticiparea unor reacţii ale fiinţei cabaline. Numele renumitei şcoli se explică prin faptul că majoritatea cailor provin din Peninsula Iberică; la ora actuală au rămas doar o serie de descendenţi ai cailor din secolul al XVI-lea, care sunt o combinaţie între caii spanioli şi caii arabi. În toamna anului 1984, când lucram ca înalt funcţionar internaţional la “Centrul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Socială şi Probleme Umanitare” de la Viena, am vizionat împreună cu soţia mea o reprezentaţie în aer liber la “Şcoala Spaniolă de Echitaţie”. *Evoc, de asemenea, Marşul Radetzky op. 228 cu care se încheie “Concertul de Anul Nou” de la Viena. Celebra compoziţie a lui Johann Strauss-Tatăl fusese dedicată feldmareşalului Joseph Radetzky von Radetz. *În alte contexte – inclusiv pe meleagurile româneşti – prezenţa cailor este primită cu mult respect din partea publicului de toate vârstele. Am în vedere caii de la paradele publice de “Ziua Naţională a României”, dar şi caii dresaţi care participă în programele Circurilor din multe ţări. *Menţionez caii sălbatici din “Rezervaţia Naturală” din Delta Dunării: Pădurea Letea. Abandonaţi de localnici în anumite perioade din diverse motive (lipsa hranei; izbucnirea aşa-numitei “anemii infecţioase” ş.a.), acei cai au continuat să îşi dezvolte specia printre dunele de nisip şi stejarii seculari, ajungând astăzi la circa 3.000-5.000 de exemplare. Letea este o localitate situată în nord-estul judeţului Tulcea pe grindul cu acelaşi nume, la 102 kilometri de municipiul Tulcea; comuna C.A. Rosetti este compusă din patru sate: Letea populată de ucraineni; Sfistofca şi Periprava locuite de ruşi lipoveni; Cardon, un cătun cu ucraineni şi bulgari; se mai găsesc moldoveni veniţi, de-a lungul anilor, în transhumanţă cu turmele de oi din Moldova şi R. Moldova. Îmi amintesc un reportaj unde se menţiona Canalul Bărbosu ce fusese săpat de localnicii lipoveni numiţi pe vremuri “excavatoare cu barbă”. La începutul anului 2026, presa a scris despre o tragedie cabalină: caii sălbatici de pe una din insulele Deltei au început să moară atât din cauza frigului năpraznic, cât şi a lipsei de hrană, determinând pe localnici să le ducă, pe ambarcaţiunile lor, baloturi cu fâneţe şi apă de băut. Măreţe gesturi creştineşti de la care edilii ar trebui să înveţe! *În continuare, am încredinţat tiparului câteva cuvinte despre hipismul în România. Puţini ştiu probabil că acest sport are îndelungate tradiţii începând cu anii ’20 ai veacului trecut: călăreţii români au câştigat “Cupa Naţiunilor”/1938 de la Varşovia şi numeroase medalii la concursurile de la Nisa, Napoli, Roma, Florenţa, Aachen etc. Printre marii sportivi români s-au aflat: Felix Ţopescu (tatăl renumitului comentator sportiv), Vladimir Constantinescu, Henri Rang, Alexandru Purcherea, Ioan Epure ş.a. Pe de altă parte, au existat momente întunecate, e.g. anul când Hipodromul Băneasa a fost demolat pentru a face loc unei mari clădiri în stil stalinist: “Casa Scânteii”/azi “Casa Presei Libere”, iar herghelia a fost transferată la Hipodromul de la Ploieşti. *Parcă pentru a infirma semnificaţia uzuală a expresiei “la Paştele Cailor” = “niciodată”, există astăzi un loc în România unde se serbează această sărbătoare originală, numită şi “Tudoriţa”: Târgovişte. În cartierul bulgăresc “Matei Voievod”, sărbătoarea are loc în prima sâmbătă din postul Paştelui Ortodox: grădinarii de etnie bulgară împreună cu caii lor merg la biserică unde preotul îi binecuvântează cu apă sfinţită şi cu căluţi din aluat de pâine/“konceto” pe care, după slujbă, femeile îi oferă bărbaţilor, iar fiecare dintre ei împarte darul în două bucăţi: o jumătate pentru el şi o jumătate pentru calul lui, întărind astfel legătura lor înaintea muncilor de primăvară.
Ataşez acestor însemnări fotografia soţiei mele pe un cal arab, pur sânge, atunci când am fost invitat, ca Ambasador al României în Regatul Arabiei Saudite, de către un om de afaceri din Dammam la reşedinţa sa.
