Ne aflăm în Săptămâna Mare, cea a patimilor Mântuitorului, ceea ce îi îndeamnă pe credincioși, dincolo de post și de rugăciune, la o reflecție mai adâncă asupra semnificației sacrificiului cristic, dar mai ales asupra momentului Învierii.
Ce înseamnă răstignirea urmată de Înviere?
”V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16.33).
Regulile terestre sunt dure, iar noi le facem și mai dure, fiindcă trebuie să purtăm povara păcatului și a faptului că L-am trimis la moarte pe cel venit să ne mântuiască. Însă Învierea reprezintă triumful nu numai asupra păcatului pe care Hristos a venit să-l răscumpere, ci și asupra morții.
Dacă credem în Iisus, trebuie să credem și în mântuire, dar și într-o lume nouă.
”Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”, stă scris într-una dintre rugăciunile de căpătâi, Crezul.
Suntem chemați, pe Pâmânt, în primul rând să facem o alegere. Așa după cum mulțimea a fost chemată, odinioară, să aleagă pe cine să elibereze: pe Baraba sau pe Iisus (cu rezultatul cunoscut), și astăzi, într-o epocă în care nu doar că domnesc păcatul, minciuna și tirania, dar tot mai mulți iau calea ateismului, ne aflăm în fața aceleiași alegeri: Binele sau răul? Facilul sau calea mai bună, dar anevoioasă? Morala sau decadența?
În ultimă instanță, atât vocea divină, cât și șarpele ispititor ne vorbesc și azi, depinde de noi cui dăm crezare.
Esențial este să credem în zorii unei lumi noi (”Viața veacului ce va să fie”), însă acea lume nouă nu poate fi construită fără aportul nostru, care nu doar că este important, este decisiv.
Conform Bibliei, în vremurile lui Noe, Dumnezeu a vrut să își distrugă creația, din pricina imperfecțiunii acesteia: ”Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului, căci Îmi pare rău că i-am făcut (…). Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”.
Dumnezeu a decis să-i dea omului șansa reconvertirii, fiindcă și în cel păcătos există un grăunte de lumină. Un drum anevoios, care privind lumea de azi pare aproape imposibil de parcurs – cu toate acestea, singurul în măsură să ne aducă din nou în fața Edenului.
Divinitatea nu poate să aleagă în locul nostru, dar ne poate invita în fiecare zi să o facem așa cum trebuie, fiindcă acea lume nouă nu se poate face cu războaie și bombardamente, cu ură și intoleranță, cu lăcomie și decadență.
Reîntoarcerea la origini este și astăzi posibilă, așa după cum un om care a trăit într-un mediu supertehnologizat se poate reîntoarce oricând la natură, dacă decide să facă asta.
”Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (chiar cu prețul, asumat dinainte, al sacrificiului suprem) înseamnă că povara regulilor terestre poate fi contrabalansată prin acțiunile individuale nu numai la nivel de Dumnezeu întrupat, ci și al fiecăruia dintre noi. Dacă înțelegem că putem renunța, de bunăvoie, la acele porniri care se vor întoarce, inevitabil, chiar împotriva noastră și a lumii pe care încercăm să o construim.
Dacă te mulțumești cu ceea ce ai, nu va trebui să construiești un imperiu expansionist și nici să porți războaie.
Dacă ai un minimum de morală, nu îl vei trăda pe cel de lângă tine.
În cele din urmă, dacă alegi calea reconvertirii, vei fi sigur că atât sacrificiul cristic, dar și Învierea te vor duce mai repede la ”Viața veacului ce va să fie”, care nu este o simplă formulă rătăcită în Scriptură, ci chiar transpunerea în realitate a conceptului pentru care au luptat toți idealiștii și cutezătorii care au trăit pe acest Pământ.
Deocamdată pare o utopie.
Dar suntem chemați să înțelegem că doar deocamdată.
