Trebuie să mărturisesc că nu am reuşit încă să mă lămuresc pe deplin dacă unele filme sunt viziuni geniale ale unor regizori sau scenarişti – fie creaţii de avangardă care nu pot fi înţelese de contemporani, fie realizări care satirizează perfect societatea sau care parodiază alte filme – sau dacă, dimpotrivă, sunt un fel de imposturi ridicate la rang de artă.
Am văzut destule filme de acest gen. În discuţie ar putea intra chiar şi multipremiatul (inclusiv cu Oscar, Globul de Aur şi BAFTA) film al lui Alejandro Iñárritu, Birdman. Într-adevăr, dacă este luat ca o satiră la adresa societăţii americane, deseori goală pe dinăuntru, superficială şi consumistă, este o realizare de excepţie. Dacă însă îl luăm ”ad litteram”, are dialoguri atât de stupide încât îţi vine greu să le urmăreşti, cadre lungite şi plictisitoare, conflicte între personaje care pot fi luate în serios de-abia către final. Sigur, cunoscând valoarea lui Iñárritu, merg mai degrabă pe prima variantă, dar tot mi se pare că a luat prea multe premii. ”Under the Silver Lake”, un film căruia i-am făcut o cronică relativ favorabilă, se încadrează în aceeaşi categorie. Dacă te uiţi la multe dintre replici şi personaje, îţi vine să ieşi din sală. Dacă însă citeşti printre rânduri şi vezi şi parodia, şi măreţia unei pelicule atipice, s-ar putea să-ţi placă. Şi în acest caz am mers pe mâna mai puţin cunoscutului David Robert Mitchell, care cred că a avut o poveste de spus. În sfârşit, nu pot să nu-mi amintesc cât de şocat am fost când am văzut prima dată (ulterior l-am revizionat de două ori) Inland Empire, al lui David Lynch, un film din care multă lume a spus că nu a înţeles nimic, iar părerea mea este că nici nu poate fi înţeles decât parţial, pentru că este conceput ca o enigmă, ca un experiment, şi nu ca un întreg care să poată fi asamblat perfect. Nu m-am revoltat împotriva lui Lynch, cum au făcut-o alţii, dar asta doar pentru că sunt gata să gust din plin un experiment, câtă vreme e făcut de un regizor de geniu, în detrimentul înţelegerii acelei creaţii strict după regulile logicii.
Însă nu cred că sunt de condamnat cei ce întorc spatele unor astfel de filme. Poate că realizatorii lor ar fi avut ce învăţa de la E. A. Poe, care îmbina perfect elementele de bizar şi mister cu logica impecabilă.
Iată cum am interpretat ”The Vanishing of Sidney Hall”, o producţie relativ recentă (2017), care de asemenea a suscitat păreri diametral opuse în rândul cinefililor:
”Dispariţia
lui Sidney Hall” este, în aparenţă, o dramă cu unele elemente
bizare (un fel de poveste cu un erou scriitor şi cu vag iz de
”Butterfly Effect”, fiindcă şi acolo existau o poveste de
dragoste şi enorm de multe vedenii şi traume, chiar dacă scenariul
era diferit), dar aş spune că este mai mult o parabolă despre
sensul creaţiei şi despre măsura în care creatorul (artistul)
poate purta această povară pe umerii săi.
Sidney
Hall este un personaj deosebit. Nu-l interesează, ca pe alţii, nici
gloria şi nici veniturile financiare, ceea ce îl uimeşte pe cel
care-l promova. Nici măcar petrecerile şi viaţa mondenă, deşi
mai bea şi el câte un pahar sau are aventuri.
Este
interesat doar să-şi transmită mesajul, ”are o poveste de spus”
cititorilor. Însă adevărata piatră de încercare a acestui
scriitor idealist şi cu principii morale apare când un cititor se
sinucide după ce îi citeşte cartea, ”Dramă în suburbii”,
care înregistrase un mare succes.
Este
profund afectat, însă răspunde, după cum era şi corect, că nu
poate anticipa cum va recepta fiecare cititor în parte romanul său.
Însă şi viaţa sa personală se schimbă, devenind o dramă
continuă.
Întâlnirea
cu cel în faţa căruia pierduse premiul Pulitzer se va dovedi
benefică pentru amândoi, fiindcă lasă la o parte orice rivalitate
pentru a-şi descoperi latura umană.
Iar
relaţia cu Melody oscilează între perfecţiune şi prăbuşire în
abis.
Viaţa
eroului
nu este scutită nici de ispite şi nici (mai ales) de
încercări.
Nevrând
să dezvălui mai multe din cele ce se petrec în film, mă limitez
la a spune că este o peliculă de urmărit, chiar dacă uneori mai
alunecă şi în comercial sau mai are dialoguri-clişeu. Aceste
neajunsuri nu sunt însă predominante, cred că pot fi trecute cu
vederea.
Din
punct de vedere al interpretării, nu mi se pare că actorii fac
chiar roluri strălucite, de neuitat, însă aş zice că Logan
Lerman (pe care, de fapt, îl văd pentru prima oară), se descurcă
onorabil.
