Dan Preda
Viața noastră, cea cotidiană, este atât de complexă (sau poate atât de simplă) încât nu mai observăm alte existențe decât atunci când, de fapt, nu mai avem ce observa. Ce faci când îți cade, ca o lovitură de trăsnet, vestea că omul despre care știai că e acolo, că-l poți suna oricând – lasă că-l sun mâine, am timp – nu mai e? Când realizezi că mâine nu mai e, că timpul a trecut? Cazi într-un hău din care speri să scapi agățându-te de frânturi de memorie. Ca străfulgerări năvălesc amintiri care te ridică și care te încredințează că, de fapt, viața ta a fost luminată de omul care a plecat.
Ce poți spune vorbind despre Daniela Țurcanu? Depinde. Prefer însă o aducere aminte.
”Vorbind despre Daniela Țurcanu, scriitorul Gabriel Niculescu spunea că «Sunt rari pictorii care se dezvăluie, care vorbesc despre o lucrare a lor sau despre toate la un loc. Daniela Țurcanu este altfel. Ne arată prin culori și tușe că Vama Veche este Vama ei, că Balcicul e fericit de ochii unei noi regine care îl văd doar cum vor ei, însă, spre deosebire de ceilalți, nu se sfiește să vorbească despre asta, să ne schițeze în cuvinte acum o scară către Cer pe care iar ne-o oferă cu o evlavie transfigurată din complexa anatomie a naturii».
Faptul că își spune nonșalantă gândurile, ideile, filozofiile (artistice) denotă nu doar încredere de sine, până la urmă Balcicul a mai fost modelat de o femeie, nimic nou sub soare, poate, cât mai ales maturitate artistică.
Daniela Țurcanu își afirmă în picturile sale și talentul, și personalitatea. Pasiunea sa este transpunerea naturii, nu atât cum o vede, în creații tangibile, ci cum o gândește, cum o intuiește. Rare sunt lucrările ca reproduceri ale concretului, ca desene ce urmăresc privirea obiectivă asupra lunii înconjurătoare. Artista elaborează, interpretează, reconstruiește structuri durabile pentru a ajunge la sinteza imaginii și a expresiei plastice. Apelul la contrastul dintre imagine și spațiul nedefinit se îmbogățește folosind ritmuri complexe raportate la interesul pentru arhitectură. Interesul acesta, un progres spre modernitate, o împinge a crea o atmosferă plină de ezoterism. Dramaticele contraste ale tonurilor şi atmosferei cedează locul proaspetelor culori, verde, cafeniu, galben, toate vii. Peisajele ei abundă de o profundă și originală spiritualitate, ca o renunțare probabilă la impresionismul îmbrățișat pentru o vreme. Pe de altă parte, abstracționismul ei, romantismul ei, istoric (dominant o lungă perioadă în arta românească) este caracteristic ei, nefiind nicidecum o copie a acestor curente. Fiind omul locului, adică dobrogeancă, este evident că sursa inspirației nu poate fi decât peisajele acelei regiuni – Dobrogea în sine, Constanța, marea la Vama Veche, Balcicul cel pitoresc.
Pe de altă parte, Daniela nu reproduce fidel aceste peisaje, ea recurgând adesea la interpretări geometrizate, detașându-se astfel, spiritual, de realitate, de veridicitatea obiectelor înconjurătoare. Astfel, tablourile ei manifestă un echilibru subtil, atins prin relația sofisticată a formelor, ce duce la scoaterea în evidență a metaforelor naturii.
Mergând pe un astfel de drum, Daniela Țurcanu va continua să evolueze artistic, tinzând, probabil, spre un simbolism al naturii care ar pune în prim-plan sinteza, elaborarea sensului spiritual al compoziției și culorilor operelor sale”.
Material publicat în Curierul Naţional în data de 21 aprilie 2017
