*În veacul al IV-lea Î.Hr., Dionis, tiranul Siracuzei interzicea supuşilor săi ca să mai utilizeze comunicarea prin viu grai şi le cerea să se sprijine doar pe mişcările capului, mâinilor, picioarelor şi ochilor. *Fiind întrebat ce ar trebui să facă un tiran pentru a-şi păstra domnia, Împăratul Corintului, Periandru (625-585 Î.Hr.) – fără a da un răspuns – a ieşit în grădina palatului său şi a tăiat capetele tuturor florilor. *În tratatul “Institutio Oratoria”, retorul şi pedagogul roman Marcus Fabius Quintilianus (35-96) scria: “În ce priveşte mâinile, fără de care vorbirea ar fi mutilată şi neputincioasă, abia se poate spune câte mişcări au, deoarece ele sunt aproape la fel de numeroase precum cuvintele.”. *Un Sultan de la Constantinopole s-a supărat pe eunucii din anturajul lui, poruncind să li se scurteze limbile spre a nu mai putea să divulge secretele haremului. *Respectând prescripţia dată de reformatorul vieţii monahale, Sfântul Bendict de Nursia (480-543), toţi călugării trebuiau să îşi petreacă viaţa cotidiană numai prin munci şi rugăciuni, renunţând definitiv la pălăvrăgelile inutile. La momentul îmbrăcării hainelor monahale, mulţi călugări erau obligaţi să îşi asume în mod solemn “legământul tăcerii”; exemple în acest sens au fost oferite de Ordinul Cisterienilor, înfiinţat în Franţa secolului al XI-lea şi de Ordinul Trapiştilor, apărut în anul 1664 într-o localitate din Normandia, numită La Trappe.
Episoadele de genul celor redate mai sus au determinat, însă, apariţia şi extinderea altui tip de limbaj şi anume cel corporal unde mişcările şi semnele fizice au înlocuit cuvintele şi combinaţiile acestora; “limbajul trupului”/body language a devenit, la ora actuală, o formă universală de comunicare în diferite domenii ale vieţii sociale.
Am găsit câteva aforisme celebre despre mână ca o componentă esenţială a corpului uman: “Cheamă norocul în ajutor, dar dă şi din mâini.” (Plutarh); “Bestia fără mâini nu te poate ucide.” (Confucius); “Când libertatea vine cu mâinile stropite de sânge, este greu să dai mâna cu ea.” (Oscar Wilde); “Să atingi virtutea fără să fii în stare să o iubeşti înseamnă să presezi cele două mâini frumoase ale unei tinere între mâinile zbârcite ale bătrâneţii.” (François-René de Chateaubriand); “Mâna ce aprinde focul nu poate stinge flacăra.” (George Gordon Byron); “Numai mâna unui prieten smulge spinul din inimă.” (Helvetius); “Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai.” (Henry Ward Beeker); “Cu pumnul strâns, nu se poate da mâna cu cineva.” (Indira Gandhi); “Când nu ştii ce să faci cu mâinile, mângâie pe cineva.” (Jacques Salomé).
În “Discursul cătrechirurgi”, Paul Valéry formula următoarea caracterizare a mâinii omului: “Cum să găsim o formulă pentru acest aparat care, rând pe rând, loveşte sau binecuvântează, primeşte sau dă, hrăneşte, depune jurământul, bate măsura, citeşte pentru orb, vorbeşte pentru mut, se întinde spre prieten, se ridică împotriva adversarului şi care se face ciocan, cleşte, alfabet? Organ al posibilului, mâna este organ al certitudinii pozitive.”.
Volumul meu “Gânduri printre cuvinte”, publicat în 2016 conţine numeroase însemnări despre rolul mâinilor, dintre care am ales unele pentru articolul de faţă: “Dumnezeu a avut grijă de semenii noştri lipsiţi de darul auzului sau al glasului, făcând ca ochii acestora să poată asculta, iar mâinile lor să poată vorbi.”; “În ringul de dans se confruntă picioarele, iar în ringul de box – mâinile”; “Oare ce admirator o fi cerut mâna lui <Venus dinMilo> şi aceasta i-a oferit chiar amândouă mâinile, fără să mai stea pe gânduri?”; “Cine a achiziţionat cu bani grei o vioară <Stradivarius>, nu a putut cumpăra – pentru nimic în Lume – mâinile de aur ale renumitului lutier.”; “Aplauzele după un spectacol de balet sunt omagiile pe care mâinile le aduc picioarelor.”; “Mâinile sunt <a doua limbă maternă> a oamenilor.”; “Degetele sunt cuvintele prin care mâinile vorbesc într-un <ritual al tăcerii>.”; “Când consult un <Dicţionar bilingv>, am impresia că strâng mâinile celor două limbi cu acelaşi respect.”; “Icarus a crezut că îşi poate transforma mâinile în aripi; tragic vis!”; “Cerul – un nemărginit covor de stele, ţesut cu mâinile lui Dumnezeu.”; “La ce bun o vioară în mâinile vânjoase ale unui boxer?”; “Nu aş vrea să încap pe mâinile unui boxer, chiar dacă acesta <se poartă cu mănuşi>.”; “Pentru că mintea şi sufletul nu se puteau închina niciodată, au rugat mâinile să facă acest gest creştin.”; “Secretul mâinilor lui <Venus din Milo> rămâne pentru totdeauna în mâinile Istoriei.”; “Ramurile unui copac bătrân seamănă cu mâinile unui bunic şi invers.”; “Orice scamator poate scoate din jobenul său porumbei şi iepuraşi numai cu <mâinile> neatenţiei celor care îl privesc.”; “Ce destin minunat au avut acele blocuri de marmură care au nimerit pe mâinile de aur ale lui Fidias şi Michelangelo!”.
Sper ca cititorii sa recepteze cu interes următoarea saga nordică despre polisemie şi ambiguitate semantică, specifice gesturilor manuale:
Se purta cândva o dispută pe teme religioase între un călugăr-misionar şi un viking care pierduse un ochi în urma unor expediţii războinice. În faţa unei asistenţe tăcute, misionarul a ridicat un deget, dar vikingul i-a arătat imediat două degete ale sale; apoi, călugărul îi arată trei degete, după care vikingul îi arată pumnul. Disputa non-verbală continuă: misionarul ia o vişină, înghite partea cărnoasă şi scuipă sâmburele acesteia; vikingul ia o agrişă, înghiţind-o complet.
După acest schimb de “replici fizice”, călugărul îşi recunoaşte înfrângerea, iar la solicitarea asistenţei de a explica acest fapt, el răspunde astfel: “Oponentul meu este un adevărat înţelept! Eu i-am arătat un singur deget, dându-i să înţeleagă: <Dumnezeu este unul>, dar acesta mi-a arătat 2 degete, dorind să spună: <În afară de Dumnezeu-Tatăl, există Fiul Domnului.>. Încercând să îi întind o cursă imprevizibilă, i-am arătat 3 degete, ceea ce însemna: <Există 3 ipostaze ale lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.>. Evitând capcana, el mi-a arătat pumnul, ceea ce însemna: <Dumnezeu este unul, chiar dacă are 3 ipostaze.>. I-am arătat apoi o vişină spre a-i sugera faptul că <Viaţa este dulce asemenea acelui fruct.>, dar dânsul s-a dovedit mult mai isteţ decât mine, înghiţind o agrişă, ceea ce însemna că <Viaţa e dulce, dar are şi un gust acrişor, ceea ce face ca ea să fie mai tentantă.>”.
La auzul acelor explicaţii, vikingul a venit cu următoarele replici: “Da de unde? Eu nici nu m-am gândit să vorbesc de Dumnezeu. Acest individ impertinent mi-a arătat un deget, dându-mi să înţeleg că – deşi am doar un singur ochi – îndrăznesc să îl înfrunt. Atunci i-am arătat 2 degete, dorind să-i spun că <Un ochi de-al meu face mai mult decât cei 2 ochi ai săi.>. Când el a ridicat 3 degete, parcă dorind să-mi spună că <Amândoi nu avem împreună decât 3 ochi.>, i-am arătat pumnul spre a-l face să înţeleagă faptul că <Nu poţi discuta decât cu pumnul cu un impertinent ca tine.>. Muşcând vişina, a vrut să îmi zică <Te mănânc de viu şi îţi scuip oasele afară.>, dar i-am replicat prin gestul meu: <Te voi înghiţi cu oase cu tot.>.”.
Concluzia acestei poveşti de pe meleagurile Nordului se impune cu o claritate de diamant: limbajul gestual nu este lipsit de semnificaţii paralele, uneori chiar contradictorii.
Din oratoria românească am ales două exemple de gestică a mâinilor:
– I.G. Duca despre Titu Maiorescu: “Tiparul rece reproduce numai vorbele lui Maiorescu. Mâna lipseşte şi, fără ea, fără mimica ei, fără evoluţiunile sugestive ale degetului arătător, a dispărut tot ce caracteriza, tot ce deosebea, tot ce dădea elocinţei maioresciene o stranie, unică şi vrăjitoare putere.”;
– Elena Văcărescu despre Nicolae Titulescu: “El trăia în mod frenetic, mâinile sale se ridicau şi se coborau într-un ritm care era un limbaj… Atunci cuvântul, inflexiunea şi gestul se asociau într-o deosebită armonie.”.
Vorbirea fără vorbe ţine atât de capacitatea individuală a unor persoane sau personalităţi, cât şi de înţelegerea colectivă în virtutea sociabilităţii umane. Aceasta este un tip de comunicare ce va exista mereu, alături de numeroasele cuvinte ale dicţionarelor Lumii.
