Mărturisesc că am început să citesc cu o anumită teamă cartea lui Gabriel Liiceanu, ”Aşteptând o altă omenire”, apărută recent la Editura Humanitas, fiindcă până acum cele mai mari probleme de înţelegere le-am avut la anumite texte ale unor scriitori care au fost şi filosofi (ex. Eliade, Camus), eu neavând studii de filosofie. Totuşi, cum tema mă interesa în mod particular, am riscat. Şi, din fericire, aş îndrăzni să spun că am câştigat, fiindcă volumul în cauză, deşi păstrează o anumită rigoare ştiinţifică şi atinge un nivel elevat, este accesibil şi persoanelor cu pregătire medie, fiind probabil conceput ca o lucrare menită să elucideze nişte mistere pentru toţi, nu doar pentru elite.
Liiceanu abordează tema existenţei pe acest pământ văzută prin prisma sensului ei ultim, al aşteptării unei omeniri mai bune, fiindcă, precizează încă din start, ”La calitatea failibilă a produsului creat (supus bolii, suferinţei şi morţii), se adaugă tot ce omul «îşi face cu mâna lui», punându-şi raţiunea şi libertatea în slujba răului”. Şi se întreabă: ”Nu este, oare, istoria speciei umane o lungă poveste a vătămării seamănului de către seamăn”?
Analizând, rând pe rând, sistemele sociale şi eventualele soluţii care s-ar putea aplica pentru eradicarea răului, autorul ajunge la o concluzie, aş zice, inevitabilă: nu poate fi creat un sistem perfect, o lume perfectă. Aceasta poate că se ştia, dar dacă imperfecţiunea este atât de mare încât produce orori greu de imaginat, ce facem? Dacă nu distrugem omenirea (cum spunea, la un moment dat, Cioran), ce facem cu această moştenire teribilă?
Totuşi, există şi măreţie, şi sublim: ”dar trebuie, pentru asta, să credem că sublimul lumii păleşte în faţa cruzimii şi abjecţiei ei”?
În capitolul ”Capcana vieţii” ni se relevă un fapt important, anume că libertatea umană este una relativă: putem opta în multe privinţe, dar în altele (cum ar fi, de exemplu, înlăturarea agresivităţii sau a morţii), nu.
Concluzie amară, după citarea unui studiu ştiinţific despre specii: ”Atâta vreme cât creativitatea umană îşi va da măsura genialităţii în rafinamentul torturii şi exaltarea cruzimii, noi nu vom fi «omenirea», ci o specie de tranzit în drum către adevărata umanitate”.
Apoi, trecând problematica şi prin filtrul religiei şi al sacrificiului lui Iisus, autorul se întreabă – şi îşi pune o întrebare fundamentală: ”Este ea (specia umană, n.n.) în stare de o răsturnare de comportament, care ar urma să ne scoată din spaţiul mizeriei noastre constitutive? Din ceea ce, în termeni biblici, este numit «cădere»?”.
Şi, poate, lovitura de graţie pe care o primeşte cel ce ar crede în mântuirea omenirii prin propriile forţe vine odată cu următoarea constatare: ”Istoria e plină de faptele unor ticăloşi cultivaţi”.
Deci, nici măcar studiul, superioritatea intelectuală nu pot garanta această mântuire dorită şi necesară.
”Orice învăţătură adevărată are ca ţel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvaţă”.
Dar ce putem face pentru a mântui acest ”specimen aparte”, pentru a-l elibera de sub povara păcatului? Mai mult: pentru a salva specia, nu un număr limitat de exemplare – asta se întreabă filosoful şi, evident, este o problemă foarte complicată.
În privinţa instinctelor primare, Liiceanu mai concluzionează (pe bună dreptate, şi cu argumente) că ”conflictul care se creează între normă şi sex este ireductibil”. Exemplifică prin episoade din vieţile celebrilor Sigmund Freud, Percy Bysshe Shelley, Benjamin Constant şi Madame de Staël.
Este ridicată şi problema delaţiunii, a trădării semenilor de către fiinţe presupus evoluate.
La capătul lecturii, întrebarea din debut se pune cu o şi mai mare pregnanţă: Cum schimbăm această omenire într-una cât mai aproape de sensul ei iniţial, cât mai aproape de perfecţiune? Ce aşteptăm de la viitor?
”Când e vorba de suflet, cel care vinde e omul, şi cel care cumpără e diavolul”, concluzionează amar (dar atât de lucid) autorul, şi totodată afirmă că ”individul care vrea cu orice preţ să fie liber trebuie să obţină libertatea pe cont propriu, dincolo de istorie, de legi şi de «dreptul constituţional», el singur faţă în faţă cu Dumnezeu, cu conştiinţa lui morală, cu viaţa şi cu moartea lui” – şi aici aş zice că stă cheia problemei.
Adică: nu putem aştepta o omenire mai bună (imperios necesară, având în vedere ororile prezentului) decât prin transformarea individuală, prin acţiunea propriei conştiinţe. Suntem gata să facem asta?
