Categoric, cinematografia asiatică produce filme de valoare (de la creaţiile mai vechi de genul celor regizate de Akira Kurosawa până la fulminantul Oldboy al lui Park Chan-wook sau Odishon (Audition), al excentricului Takashi Miike, din istoria relativ recentă, şi terminând cu peliculele prezentului), deosebite de producţiile făcute ”pe bandă rulantă” de Hollywood (Hollywood care îşi are, totuşi, momentele sale de glorie, păcat că în prezent se cam află în cădere liberă). Şi aş spune că genurile în care asiaticii excelează sunt drama şi horror-ul.
Nu e de mirare că şi Gukôroku, producţie relativ recentă (2016), prin excelenţă o dramă, dar şi cu elemente de mister, întruneşte condiţiile necesare pentru a fi un film de calitate.
La început, intriga pare a nu fi extrem de complicată, chiar dacă nici simplă nu e: Tanaka, un jurnalist care trebuie să se confrunte cu serioase probleme familiale (filmul debutează cu vizita acestuia la închisoarea unde era deţinută sora sa mai mică, Mitsuko, acuzată de agresarea gravă a copilului), preia subiectul unui caz rămas nerezolvat, al uciderii unui om de afaceri, Takou.
Mergând pe firul evenimentelor şi interogând diferite persoane care au avut legătură cu victima, Tanaka (ce ne este prezentat mai curând ca un personaj moral, aproape idealist) pătrunde într-o lume a elitei din punct de vedere social, dar măcinată de tare profunde: frivolitate, arivism, carierism, înclinaţie către viciu.
Aproape toţi bărbaţii din acest mediu îşi doresc o carieră de succes, însă fără să aibă niciun scrupul în atingerea ţintei, iar femeile îşi caută un adăpost în spatele unui soţ puternic, însă sunt la rândul lor roase de invidii şi nutrind o ascensiune cât mai înaltă.
Intrăm astfel în contact cu o lume în care toţi sunt foarte diplomaţi, politicoşi, dar goi pe dinăuntru (cum se şi spune la un moment dat într-o replică) şi artificiali, lipsiţi de profunzime şi sentimente autentice.
Singurul defect al filmului mi se pare că, în dorinţa de a reda cât mai bine specificul acestui mediu, devine tot o realizare artificială: personajelor le lipseşte pasiunea, trăirea autentică, actorii sunt crispaţi şi parcă recită un text în faţa camerelor de filmat, atmosfera e una lejeră şi lipsită de mare conţinut.
Însă acest neajuns (cel puţin, conform percepţiei mele) este compensat de finalul absolut nebunesc, în care sunt dezvăluite secrete pasionale ascunse cu multă grijă, personajele sunt puse într-o cu totul altă lumină decât până atunci, şi dramatismul acţiunii creşte substanţial (dacă ar fi fost aşa de la început, am fi avut de-a face cu o capodoperă).
Nu dezvălui în ce constă acest final, pentru a nu strica surpriza celor care nu au văzut filmul, dar vă garantez că, la căderea cortinei, veţi avea senzaţia că tocmai s-a terminat o excelentă reprezentaţie kabuki (în fine, aici dansul nu are niciun rol).
În concluzie, această peliculă japoneză are şi unele minusuri, pe care le-am reliefat mai sus, dar per ansamblu merită să i se dea şansa vizionării integrale, ridicându-se prin ingeniozitate deasupra altor producţii şi având un final şocant în sine şi, totodată, şocant… de bun.
