Filmată în alb-negru, pelicula lui Alfonso Cuarón, Roma (câştigătoare a Leului de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia în 2018 şi recent premiată cu Globul de Aur pentru cel mai bun film străin) te introduce, încă de la început, în viaţa unei familii obişnuite din Mexic. Eroina sa, Cleo, este o femeie simplă, ce lucra ca îngrijitoare la familia unui medic.
Este un film care poate fi încadrat în curentul realist, prezentând viaţa în detaliile sale simple, uneori triste, alteori fermecătoare, fără intrigi cu complexitate psihologică.
Aş spune că ”Roma” seduce în primul rând prin felul în care spune povestea, nu neapărat prin povestea în sine, cel puţin în prima sa parte. Regăseşti în cadrele regizorului argentinian veselie, tristeţe, joc, deprimare, dragoste, ceartă, familiaritate – toate văzute cu un ochi complice, introducând spectatorul într-un spaţiu intim, personal.
Scena cu luptătorul gol care făcea exerciţii de arte marţiale în dormitorul pe care îl împărţea cu eroina poate părea hilară sau uşor nepotrivită, dar are un sens profund: în viaţă venim goi, nepregătiţi şi tot ce trebuie să facem ulterior este să învăţăm, dezvoltându-ne şi perfecţionându-ne aptitudinile, cum să ne apărăm şansele cu maximum de succes în lupta, atât de dură uneori, numită viaţă.
Dramele şi suferinţele prin care trece Cleo, se înţelege, sunt ale oricărei femei de pe această planetă, indiferent de condiţie sau de origine.
Cuarón (care a primit de asemenea Globul de Aur pentru cel mai bun regizor pentru acest film) sugerează că viaţa este preponderent tristă, chiar tragică – şi, fireşte, nu e primul care are această viziune, pe care şi-o exprimă însă într-un mod personal, descriind o realitate pe alocuri sordidă, ostilă, dar care are în ea şi germenul vieţii – al existenţei însăşi – care este un ingredient necesar pentru a duce ”povestea” mai departe.
Atuurile principale ale acestei realizări de ţinută sunt că este filmată ireproşabil şi sensibilizează privitorul într-un mod aparte asupra dramelor existenţiale şi a măreţiei care îşi are sălaşul, probabil, în fiecare om în parte.
Ironie cumplită, chiar după ce antrenorul de lupte spusese un mare adevăr, că fiecare om are un potenţial imens, depinde de minte şi de trup cum îl dezvoltă şi foloseşte, Firmin, unul dintre cursanţi şi tatăl copilului (nenăscut încă) al eroinei dă dovadă de un cinism şi mai ales de o laşitate care cu greu pot fi atribuite unui reprezentant al unei specii superioare, ameninţând-o pe mamă chiar cu lovirea, dacă mai ”pretinde” că copilul este al lui.
Ba mai mult, şi doctorul îşi abandonează familia pentru o aventură frivolă, ceea ce o face pe stăpâna casei să-i spună lui Cleo că ”noi, femeile, suntem întotdeauna singure”, ceea ce nu e deloc o zicală feministă, ci, prin prisma filmului, atât de mult inspirat din viaţă însă, un adevăr de necontestat.
Cleo mai trece printr-o experienţă tragică, bulversantă, la pierderea copilului.
Element foarte interesant: marea, adică apa, unul dintre elementele primordiale, apare la început ca o oază de speranţă, apoi devine tot mai ameninţătoare, are dublu rol. Este ca şi viaţa pe care o ducem pe pământ, ne jucăm destinele la ruletă, uneori fără să ştim.
Deşi lumea lui Cuarón este una în agonie, speranţa revine, doar un pic, către final, ultimul cadru fiind cu un avion care se înalţă, departe, pe cer. Tragediile noastre rămân, dar specia merge mai departe.
