miercuri, 26 februarie, 2020
3.9 C
București

24 Ianuarie, ziua Unirii Principatelor Române

Cuza a fost cel mai bun Domnitor”

Aceste cuvinte le-am aflat în antologia „Cuza Vodă în tradiţia populară” şi au fost culese de un folclorist de la un locuitor al comunei Tifu, judeţul Fălciu, în anul 1909. În câteva cuvinte de o simplitate sesizantă, povestitorul anonim exprimă ce au simţit cei care asemenea lui credeau despre Alexandru Ioan Cuza, la peste patru decenii de când printr-un act de trădare naţională Domnitorul Unirii a fost silit să abdice. Timp în care cel care se înscrisese ca primul unificator al ţărilor româneşti şi cel dintâi reformator al tuturor structurilor României de atunci a devenit unul din personajele mitologiei naţionale. A fost cel din urmă bărbat de stat român care, nu mult timp de la dispariţia lui, a trecut de la statutul oficial hotărnicit de anii prezenţei sale în viaţa publică autohtonă la cel de personaj legendar.

Translaţia s-a realizat firesc, pe cale orală, ca în orice creaţie folclorică cu fapte care porneau de la realitatea Domniei lui Cuza Vodă, a modului său de a se comporta cu cei „de jos”, îmbunătăţindu-le traiul necăjit, mângâindu-le durerile pe care le îndurau, pedepsind pe cei ce îi înjoseau şi îi înşelau.

Asistăm la o translaţie care n-a ştirbit nimic din esenţa Domniei atât de scurte – şapte ani doar – în care ţara noastră a intrat ferm pe calea modernizării structurilor statale, administrative, a împlinirii unor acte de importanţă istorică ce au marcat paşi fermi către mai multă dreptate socială. Pentru că reformele întreprinse de Alexandru Ioan Cuza n-au reprezentat acte de cosmetizare a unor realităţi tragice, a unor întocmiri feudale, retrograde. Reforma agrară, secularizarea averilor mănăstireşti prin care practic un sfert din pământul ţării reintra în posesia statului nostru după ani şi decenii de spoliere străină, învăţământul obligatoriu şi gratuit de patru ani, legea electorală, ca să numim doar câteva din ele – au privit soarta a sute de mii de oameni, s-au răsfrânt asupra celor ce formau majoritatea absolută a ţării. Pentru a realiza unele din ele a fost nevoit să folosească măsuri de mână forte, cum a fost actul de la 2 mai 1864, înfăptuit de marele om politic român Mihail Kogălniceanu.

Dar nu a făcut aceasta pentru a-şi spori puterea personală, ci pentru a da pământ ţăranilor. Opoziţia numită încă de atunci „monstruoasa coaliţie” deoarece unea partide de vederi opuse, dar care acţionau împreună pentru a nu li se ştirbi enormele privilegii, era puternică nu prin număr, ci pentru că deţinea puterea economică, politică, administrativă.

Alexandru Ioan Cuza era înconjurat de o mână de „idealişti”, cum îi numea N. Iorga, şi de intelectuali precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Grigore Alexandrescu. În fruntea lor aflându-se Mihail Kogălniceanu, omul public care a înrâurit pozitiv o jumătate de secol românesc pe tărâm politic, social, cultural, diplomatic şi care a dovedit că ideile sale puse în practică priveau progresul României.

Dar în afară de această opoziţie internă, care nu cunoştea limită, Alexandru Ioan Cuza a avut de înfruntat şi puternica împotrivire străină, adică a puterilor care nu vroiau să vadă o Românie pe deplin unită din toate punctele de vedere. Începând cu stabilirea unei singure capitale, a unui sistem guvernamental, politic, administrativ. Ca să nu mai vorbim de secularizarea averilor mănăstireşti.

Şi atunci pentru prima dată în istoria noastră, el, Domnitorul unei ţări care abia îşi făurise unitatea (nu cea dorită, nu cea cuvenită, deoarece vor mai trece multe decenii până în 1918 când se va realiza pe deplin) discută cu marile puteri ale Europei, de la egal la egal, fără complexe, fără să plece capul. El este cel dintâi în istoria României care a întemeiat politica demnităţii naţionale. Şi aici nu putem să nu cităm din volumul „Originile şi formarea statului român”1 de Gheorghe I Brătianu, în care savantul român subliniază cu obiectivitatea-i bine cunoscută (prima ediţie a cărţii a apărut în 1943 n.n.) că „În primăvara lui 1859, Vasile Alecsandri, ministrul de externe al Principatului Moldovei, a plecat în misiune la Paris şi a reuşit să fie primit de Napoleon al III-lea, înaintea plecării acestuia cu armatele în campania din Italia. Vedeţi, Sire – îi spunea el Împăratului, arătându-i pe hartă Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, care este întinderea adevăratei Românii şi ce regat puternic s-ar putea constitui cu cele nouă milioane de români, dacă Providenţa ar voi să se împlinească visele şi aspiraţiile […]. Împăratul – subliniază Gheorghe I. Brătianu – s-a mulţumit să-i arunce o privire pătrunzătoare şi a schimbat subiectul.” Şi tot marele istoric român reproduce cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza spuse aghiotantului regelui Victor Emanuel al II-lea: „înainte de toate voi cântări interesele ţării mele”.

Gheorghe I. Brătianu subliniază: „aceste cuvinte aveau să rămână în istorie, ele arată că domnitorul Cuza era pe deplin conştient de problema unităţii româneşti, în sensul cel mai larg, şi că fără să vrea să-şi arunce ţara într-o aventură, îl adoptă ca principiu director al politicii sale. Să se reţină că în momentul în care aceste convorbiri aveau loc la Bucureşti, Papiu Ilarian era ministrul justiţiei în cabinetul Kogălniceanu, iar tribunul revoluţiei transilvănene de la 1848, Simion Bărnuţiu preda dreptul roman la Universitatea din Iaşi”.

Rezultatele imediate au fost resimţite de întreaga ţară. Dar, aşa cum subliniază G. Călinescu în „Istoria literaturii române” ed.I, p.303 „Cu actul Unirii din 1859, idealul politic imediat al Românilor păru înfăptuit şi numaidecât se născu ideea unei acţiuni de perfecţiune interioară. Se socoti că meritase atenţia Europei, România trebuia să-şi dovedească vitalitatea intelectuală prin creaţie. Acum apare hotărât noţiunea artei pure, separate de scopurile politice.”

Se cuvine să medităm necontenit la exemplul celui care ştia că Tronul îi e ameninţat, dar n-a dat un pas înapoi pentru că ţara era mai presus de fiinţa lui. A plecat cu conştiinţa că şi-a făcut datoria faţă de poporul pe care l-a iubit. A rămas şi va rămâne un exemplu de reformator şi unificator, de întemeietor al României moderne, de reprezentant neînfricat al Ţării sale, pe care el şi cei ce i-au fost aproape au reprezentat-o cu o demnitate exemplară, fără complexe şi fără teamă.

Şi atunci este cazul să spunem şi noi, aşa cum a spus în 1909 anonimul sătean de pe meleagurile moldovene, în cuvinte de o nemuritoare simplitate „Cuza a fost cel mai bun Domnitor.”

Şi să adăugăm că vorbele acestea emoţionante pe care ţăranul le-a rostit în primii ani ai secolului XX vor trăi asemenea versului înaripat al lui Alexandru Macedonschi, „cât vor fi pe lume inimi şi o limbă românească”.

1 Recent, istoricul Ion Toderaşcu a publicat cea de-a doua ediţie revăzută şi adăugată a acestei importante cărţi. Recomandăm această nouă ediţie îngrijită şi prefaţată la un înalt nivel ştiinţific.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ULTIMA ORĂ

Michel Barnier, împuternicit să negocieze din partea UE viitoarele relații comerciale cu Londra. Se anunță tratative furtunoase

Reprezentanții statelor membre ale Uniunii Europene s-au reunit la începutul acestei săptămâni spre a aproba mandatul negociatorului lor, Michel Barnier,...

Calendar

Astăzi La Unteatru, Bucureşti, de la 19.00, The Sunset Limited. Distribuție: Şerban Pavlu, Richard...

Caravana Gaudeamus Radio România debutează la Craiova

Cea de-a nouăsprezecea ediție craioveană a Caravanei Gaudeamus Radio România debutează miercuri, 26 februarie, în foaierul Teatrului Național „Marin Sorescu”,...

TRENDING

Doi militari români răniți în Afganistan

Doi militari din Batalionul 300 Protecția Forței...

Leul se va deprecia în următorul an

Leul are cea mai slabă evoluție dintre...