12.8 C
București
luni, 28 septembrie

N.Iorga: Cuza “A rămas cel dintâi din poporul său”

Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care îl mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859.

El a rămas acelaşi până în clipa abdicării. Cuza-Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor şi ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nu voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faitoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii – cum a făcut apoi păstrându-i moştenirea, buna şi miloasa lui soţie – cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima.

Şi totuşi el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai despreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii decât el.

Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră.

Amintiţi-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise, un colonel Cuza, bun, modest şi harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lucra mai departe la binele ţerii şi neamului.

Şi vorbe mari, în cea mai simplă formă, găsea el nu numai pentru cei de sus şi în clipele când privirile tuturora erau îndreptate asupra lui, ci şi atunci când în cabinetul său de lucru se îndrepta către un ofiţer din cei mai mărunţi, chemat ca să audă dojana sau lauda. Căci el ştia că, în această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel de merite, cel ce face mai mult decât datoria sa are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările palatului său cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.

IV

Acest nepregătit – altfel decât prin puterea lui de intuiţie – avu, din cea dintâi zi a cârmuirii sale, o situaţie politică aşa cum numai puţini prinţi crescuţi pentru tron au avut-o înaintea lor: o situaţie cu totul nouă, cuprinzând în toate privinţile probleme grele, care cereau să fie neapărat şi fără zăbavă rezolvite.

Administraţie modernă şi unitară – pentru amândouă Principatele – nu exista. Finanţele erau într-un adevărat haos. Oastea trebuia înjghebată din două corpuri militare deprinse a sluji supt steaguri deosebite, şi vechiul spirit al companiilor de miliţie înlocuit prin spiritul unor regimente luptătoare. Şi, în acelaşi timp, se ridicau ameninţătoare pentru însăşi fiinţa noului Stat problemele cele mari: a situaţiei internaţionale a României, unită trecător sau definitiv, pentru un timp numai sau pentru toate timpurile; a înlăturării vechii stăpâniri a mânăstirilor greceşti pe pământ românesc şi, în sfârşit, a împroprietăririi ţeranilor.

Cuza-Vodă ar fi putut greşi în alegerea domeniului unde trebuia să lucreze întâi energia lui. Ar fi putut să facă precum fac spiritele comode, căutând o manifestare aparentă, fie şi strălucitoare şi zgomotoasă, în domenii mici, în care se poate face foarte uşor un fel de dovadă de originalitate, schimbând, în uniformele ofiţerilor, de pildă, catifeaua gulerelor cu astrahanul, înlocuind mantaua cu dolmanul francez, ori reglementând forma chipiului şi, iarăşi, schimbând, în ordine administrativă, întinderea plăşilor, numele administratorilor, leafa pe care o primesc ş.a.

Atâţia n-ar fi cutezat să înfrunte, într-o situaţie aşa de şubredă şi cu atât de puţină deprindere a lucrurilor publice, chestii de o aşa covârşitoare însemnătate. Ar fi închis ochii asupra greutăţilor, ori ar fi căutat să scape de ele, în momentele când s-ar fi impus mai mult, prin măsuri de oportunism care zăbovesc rezolvirea problemelor primejdioase, dar o şi îngreuie în măsura zăbăvii aduse.

Domnul din 1859 a îndrăznit să atingă cu un curaj consecvent, cu un cavalerism jertfitor, cu un înalt simţ al celei mai înalte datorii, pe care după dânsul nu le-a mai avut nimeni, cele trei probleme de căpetenie. Ştia că una-l pune în conflict cu Turcia, care avea pe atunci mulţi şi puternici aliaţi, că alta-i creează protivnici în călugării greci, deci în toată grecimea, atât de solidară, şi în puternica Rusie, care, confiscând acasă averea călugărilor greci, nu înţelegea ca alţii, mai mici, să îndrăznească tot aşa de mult. Iar chestia ţerănească trebuia să trezească duşmănia proprietarilor – afară doar de câţiva idealişti dezinteresaţi ca dânsul – cari proprietari formau atunci întreaga clasă politică, pe care n-o puteai atinge fără a te meni unei sigure căderi.

Toate problemele au fost atinse, cercetate, rezolvate. Dacă legea de la 1864 nu e cum am fi dorit-o, aceasta se datoreşte silinţilor înverşunate ale proprietarilor, şi mai ales faptului că acel care a decretat legea – neputând-o trece prin Cameră – n-a avut răgazul – şi ce îndelungat răgaz s-ar fi cerut! – de a o pune în aplicare aşa cum se cuvenea.

Cu aceasta însă Cuza-Vodă iscălise peirea sa. Ea n-a întârziat.

V

Am avut în trecutul nostru mulţi pribegi, dintre boieri, dintre clerici, dintre Domni, pe cari-i goneau păcatele lor sau răutatea noastră. Ştim ce făceau. Cei vechi mergeau cerşind, din ţară în ţară, de la o Curte la alta, dintr-un oraş în altul, înfăţişându-şi genealogia şi rugându-se de un ajutor de drum, de un sprijin diplomatic. Unde n-au făcut ei de râs ţara şi neamul lor.

În timpuri mai nouă au pribegit, dintre Domnii munteni: Alexandru Ghica, [Gheorghe] Bibescu, Barbu Ştirbei, dintre moldoveni: Ion Sandu Sturdza, Mihai Sturdza, Grigore Ghica.

Ce făceau ei după pierderea puterii?

Părăseau ţara, chiar fără a fi siliţi. Îi înăbuşea aerul, îi dezgusta pământul, îi umpleau de mânie oamenii nerecunoscători, îşi păstrau prietenii adevăraţi, partizanii; îi înteţiau în duşmănia faţă de regimul cel nou, cel puţin până la venirea ca Domn a principelui Carol. Se întorceau numai atunci când zorile unei a doua Domnii păreau că răsar pentru dânşii.

Doi singuri fac excepţie. Acel Grigore Ghica-Vodă, care, trăind simplu în străinătate, luptă pentru Unirea cu principele străin, distrugând astfel orice viitor politic pentru dânsul, şi care, neînţeles, calomniat, şi în ceea ce priveşte onestitatea sa personală, s-a împuşcat mai curând decât să se apere. Şi acel, mai vechi, Ioan Sandu Sturdza, care răspundea, în 1828, ofiţerului rus venit să-l ia în primire ca prins politic, aceste simple memorabile cuvinte: „Spune-I dumisale că, de vra să mă păzească din poruncă, să-şi urmeze datoria lui cum ştie, iar de vra să-mi facă ţeremonie, îi mulţămesc, că n-am trebuinţă de strajă rusească, fiindcă mă păzeşte Dumnezeu“.

Ca dânşii şi mai presus decât dânşii a fost în exilul său Vodă-Cuza. Îndată ce avu cunoştinţă de constituirea unui nou guvern, el ceru să fie scos din ţară. Nu pentru că o ura, dar pentru că ştia bine că prezenţa sa ar strica o pace de care aveau nevoie instituţiile cele noi pentru a se înrădăcina, regimul cel nou pentru a se consolida.

A plecat. Din străinătate n-a venit, de la dânsul, nicio protestare, nicio plângere, nicio aţâţare, pe care le despreţuia deopotrivă. Nobilele lui scrisori către principele Carol, înlocuitorul său, sunt vrednice de a fi cuprinse în orice carte pentru cultura politică a poporului.

O dată ambasadorul francez din Viena s-a oferit să ajute întoarcerea lui pe tron. Cu indignare, Cuza a răspins sprijinul străin.

Altă dată a fost ales deputat, senator, de acea opinie publică românească, înşelată o clipă, zăpăcită, înăbuşită mai mult, care se deşteaptă însă îndată, plină de recunoştinţă şi admiraţie, în favoarea lui. A refuzat. Pacea ţerii lui îi era mai scumpă decât orice alta pe lume.

Trăind aşa ultimii săi ani, el a adaus la învăţătura că nu trebue să ocupi locul la înălţimea căruia nu te poţi ridica, o a doua: că e dator un Suveran să risce şi situaţia sa pentru a da o soluţie curagioasă problemelor mari ale timpului, şi o a treia: că jertfa pe care ai făcut-o o dată pentru binele neamului şi ţerii, n-ai dreptul s-o retragi.

1 iunie 1909

N.Iorga “Oameni cari au fost”, vol. 1-2, Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, 2009, pp.228-233.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW