Mihai Caba
În ultima seară a anului 1889 la fereastra Bojdeucii din Ţicăul Iaşului n-au mai sunat zglobiu clopoţeii copiilor din mahala pentru a-i vesti „moşului Ionică” că „mâine anul se-noieşte”, aşa cum o făceau de obicei an de an. Ieşindu-le în întâmpinare, Tinca Vartic i-a oprit spunându-le că „moşul lor drag nu mai este”, iar flacăra lumânării ce pâlpâia tremurândă la geam îi întărea vorbele ei sfâşietoare.
Se împlinesc, iată, 136 de ani de atunci, de la acel fatidic 31 decembrie 1889, de când Ion Creangă i-a urmat în moarte pe nedespărţiţii săi prieteni, „fratele” Mihai Eminescu şi „sărmana” Veronica Micle, fără de care n-ar mai fi putut să trăiască.
Că este aşa şi nicidecum altfel stau mărturie numeroasele scrieri, mai vechi sau mai noi, ale biografilor şi exegeţilor care au considerat prietenia celor trei mari corifei literaţi , Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă, cea mai expresivă şi mai strălucitoare din întreaga istorie a literaturii române.
Începutul acesteia s-a petrecut în primăvara anului 1872, ca un semn sortit iubirii, când are loc la Viena întâlnirea magică dintre Mihai Eminescu, student aici la filozofie, tânăr prezentabil „cu plete fluturânde pe spate, cu frunte înaltă şi ochi luminoşi” şi Veronica Micle, „îngerul blond”, cu „părul lung şi bogat şi cu ochi albaştri”, o doamnă în vârstă de 22 de ani (precum şi ai lui!), căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle, rectorul Universităţii de la Iaşi, mamă a două fetiţe, venită la Viena „să se caute pentru o suferinţă oareşicare”, dar să şi admire eleganţa proverbială a acestui renumit oraş european. N-a fost de mirare că „săgeata lui Cupidon” le-a străpuns inimile, iar plimbările îndelungate prin Viena aveau să fie „ începutul între cei doi a unei poveşti tumultoase de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii”, aşa cum conchide şi strălucitul critic literar George Călinescu
Doi ani mai târziu, în 1874, cuprins de dorul Veronicăi, Mihai Eminescu descinde la Iaşi, la chemarea lui Iacob Negruzzi, secretarul perpetuu al Junimii, al cărui bursier era, şi povestea lor de dragoste devine una „tainică şi pătimaşă”, Veronica, „floarea lui albastră”, devenindu-i muză inspiratoare a multora dintre poeziile sale.
Un an mai târziu, în iulie 1875, în calitate de revizor şcolar, Mihai Eminescu, făcând „o inspecţie la clasă” , la Şcoala din Păcurari, are prilejul norocos de a-l descoperi pe institutorul Ion Creangă, căruia „îi remarcă modul fericit în care ştia să predea lecţiile copiilor.” De aici mai departe între ei s-a înfiripat o trainică prietenie, care avea să uimească prin stranietatea celor două firi diametral opuse: Eminescu, „fire romantică şi visătoare, introvertită, melancolică şi însingurată”, iar Creangă, „fire jovială, extrovertită, mereu zâmbitoare şi glumeaţă, gata oricând să-ţi spună o snoavă, o vorbă de duh”. Influenţa acestei prietenii s-a văzut de îndată ce Eminescu, în toamna lui 1875, l-a introdus pe Creangă la Junimea, unde acesta a citit „Soacra cu trei nurori”, povestire publicată imediat în revista Junimii „Convorbiri literare”.
Prietenia lor „nedespărţitoare” cunoaşte o trăire intensă, după 3 iunie 1876, odată cu găzduirea lui Eminescu la bojdeucă, „acolo unde a stat aproape o jumătate de an”. Hălăduind împreună pe dealul Şorogarilor, pe la Aroneanu şi Sculeni, pe alte coclauri de pe colinele ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi Gălăţii, amândoi sporovăiau până la ore târzii din noapte în ceardacul din spatele bojdeucii, „fiind cei mai fericiţi oameni din lume”. Uneori, în acea perioadă fastă, li se alătura vorbirii lor însufleţitoare de la bojdeucă şi Veronica Micle, găsind aici un loc mai „ferit” pentru poezia iubirii. Aici, la îndemnul lui Eminescu, Ion Creangă începe să-şi scrie Amintirile din copilărie, capodoperă a creaţiei sale.
Însă, vorba lui Creangă, „când ţi-e viaţa mai dragă, te paşte şi nenorocirea!”
Datorită clevetirilor protipendadei ieşene despre „legătura amoroasă dintre Eminescu şi Veronica Micle”, dar şi a lui Titu Maiorescu, care nu vedea „cu ochi buni” această relaţie şi ca urmare, „constrâns” de împrejurări potrivnice, Mihai Eminescu, „adânc rănit”, părăseşte Iaşul şi la 1 octombrie 1877 descinde la Bucureşti, lăsându-i amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei doi dragi prieteni ai lui.
Tînjind de dorul lui, iată ce-i scria Creangă „fratelui Mihai” în dec. 1877: ,,Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. (…) Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. (…) Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin“.
Însă, cu munca lui de „sisif” la redacţia ziarului „Timpul”, revenirea lui Eminescu la Iaşi era imposibilă. Abia în 5 iunie 1883, Eminescu vine la Iaşi la inaugurarea statuei ecvestre a lui Ştefan cel Mare. pregătit să-şi declame „Doina”, compusă special pentru acest mare eveniment. Din nefericire şi nenoroc, la statuie apar primele semne ale bolii Poetului, care avea să-i curme treptat creaţia şi viaţa. Retras din mulţime pentru îngrijiri medicale, spre disperarea Veronicăi şi a lui Ionică, revederea lor n-a mai fost posibilă.
Cu toată îngrijirea Veronicăi din ultima parte a vieţii Eminului ei drag, aşa cum anticipase Poetul în ultima sa poezie „Stelele-n cer”, găsită în buzunarul halatului, „clipa cea repede / avea să se lepede ..” la ora 4 a dimineţii de 15 iunie 1889, Păcat!
Consemnând înhumarea Poetului „sub un tei” din Cimitirul Bellu, presa vremii a înserat şi o notiţă: …„o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori de Nu mă uita. Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.” Şi chiar ea a fost, dulcea lui Veronicuţă…
Înveşmântată în înegurata-i imensă durere, părăseşte Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare la Mănăstirea Văratec. Suferinţa fiindu-i copleşită de pierderea „dragului ei Emin”, aici începe să fie stăpânită de gândul necurat al suicidului, pe care-l exprimă şi poetic, la 1 aug. 1889: „ O! Moarte vin de treci /…/ Mi-e dor de-un lung repaos…Să dorm, / Să dorm pe veci.” Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un flacon de arsenic”, fără să mai poată fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 de zile de la sfârşitul lui”, Veronica Micle pleacă în Veşnicie spre a-l întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost înhumată creştineşte în cimitirul Mănăstirii Văratec, alegându-se din ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a încrustat şi pe placa de marmură a mormântului.
Revenind la Ion Creangă, însingurarea care-l măcina sufleteşte de la plecarea „bădiţei Mihai” devine şi mai apăsătoare, iar, la aflarea din presă a îmbolnăvirii Poetului, Ion Creangă face prima criză de epilepsie în şcoală, „chiar în faţa şcolarilor, care ţipau înspăimântaţi”. Aceste crize de epilepsie, moştenite de la mama sa, s-au iscat tot mai des, oricând şi oriunde şi s-au agravat îngrijorător după moartea dragului său prieten, despre care a luat cunoştinţă tot din ziare. Mărturiile strânse de biografii săi sunt unanime: „era văzut plângând ca un copil, îi pronunţa numele cu glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb îi citea poeziile cu glas tare şi adormea cu cartea sub cap.”
Boala şi durerea încercată aveau să atingă o culme tulburătoare de îndată ce i-a parvenit şi vestea suicidului Veronicăi, după cum a şi notat: „După câteva săptămâni aflu că la începutul lui august sărmana Veronica Micle, cea care venea uneori pe la bojdeucă, s-a sinucis.” Era prea multă durere pentru sufletul său. De aici mai departe se lasă şi el stăpânit de gândul morţii prin care voia să-şi regăsească iubiţii săi prieteni.
Şi-a împlinit acest gând morbid în ziua de 31 decembrie 1889, când, aşa după cum relatează fratele său Zahei (cu care avea o tutungerie pe Sărărie la vale): „într-o zi friguroasă din cale afară, scriitorul a ieşit după tutun şi întâlnind un prieten au trecut pe la brutăria Szzakmary, unde a înfulecat – la foc automat – câteva crafle calde cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui Şoituz, unde a băut câteva coniace şi a continuat, neînsoţit, să facă – o staţie – la Bolta Rece, ajungând într-un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe pat.”
Înserându-se, înainte de sosirea copiilor din mahalaua Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat fără suflare şi i-a aprins înfiorată o lumânare la căpătâi. Sufletul lui Nică a Petrei, humuleşteanul, luase drumul Cerului, în căutarea bunilor şi nedespărţiţilor săi prieteni.
Fiind anunţat despre decesul Povestitorului, primarul junimist Vasile Pogor i-a fixat un loc de îngropăciune şi a încropit şi răspândit o invitaţie la înmormântare.
A fost înmormântat în ziua geroasă „de crăpau pietrele” de 2 ianuarie. 1890 în cimitirul Eternitateadin Iaşi, în prezenţa câtorva prieteni şi notabilităţi ieşene, „fără să supere prea multă lume”, după cum şi-a dorit.
Au trecut de atunci 136 de ani şi câţi vor mai trece în veacul de acum şi în toate veacurile care vor veni în cadenţarea nestatornică a Timpului, amintirea celor trei buni prieteni nedespărţiţi nici în Veşnicia Cerurilor va rămâne de-a pururi o strălucitoare Trinitate a culturii române şi universale, că nu se va putea vorbi vreodată de Mihai Eminescu – Omul total al Culturii Române – fără să i-o alăturăm pe Veronica Micle, Muza lui inspiratoare şi nu se va putea vorbi nicicând de Ion Creangă – Marele Povestitor al Neamului – fără să nu fie pomenit şi Mihai Eminescu – Poetul -, prietenul care i-a înrâurit harul scriitoricesc.
Poate de aceea, în spiritul nedezminţit al tradiţiei ieşene, sâmbătă, 27 decembrie 2025, din aceeaşi continuatâ iniţiativă a scriitorului Constantin Parascan, „doctor” în Creangă şi custode ani îndelungaţi al Bojdeucii din Ţicău (primul muzeu al literaturii române, înfiinţat în 1918), s-a desfăşurat cea de a 39-a ediţie a rememorării lui Ion Creangă, la mormântul său de la Eternitate, printr-o slujbă înălţătoare oficiată de fiecare dată de prea cucernicul părinte Ioan Rusu, paroh al Bisericii „40 de Sfinţi”, din a cărei parohie face parte şi Bojdeuca lui Ion Creangă..
Veşnica lui pomenire!
Pomenirea lui Ion Creangă la mormântul său de la Eternitate la 27 dec.2025
