– La centenarul nașterii –
Cred că, în cazul multor scriitori, e foarte important cu ce carte începi să-i citești, fiindcă, pe de o parte, gusturile sunt foarte variate și s-ar putea să nu-ți placă o anumită operă (chiar dacă alții o agreează), iar, pe de alta, însuși autorul poate să fie inegal.
O astfel de experiență am trăit-o cu José Saramago. Am încercat să citesc ”Evanghelia după Iisus Hristos”, gândindu-mă că voi descoperi în ea sensuri biblice nebănuite, dar am renunțat din cauza unor pasaje care mi s-au părut ofensatoare în sens religios. Nu am reușit să parcurg nici ”Pluta de piatră”, neacomodându-mă cu stilul (poate am să încerc din nou).
Dacă aș fi început cu ce trebuie (după criteriile și gusturile proprii, desigur), adică ”Eseu despre orbire”, nu doar că aș fi fost cucerit pe loc de ingeniozitatea și profunzimea scriitorului portughez laureat cu Nobel, dar mi-aș fi deschis anumite orizonturi mai devreme.
Romanul pornește de la o premisă pe cât de inedită, pe atât de incitantă: se declanșează o epidemie de orbire – ceva nemaiîntâlnit, considerat imposibil din punct de vedere medical, mai ales că și în cazul primului îmbolnăvit (”pacientul zero”, conform terminologiei medicale) știința se dovedește neputincioasă: e inexplicabil ca orbirea să se producă brusc, fără simptome premergătoare sau antecedente, iar faptul că bolnavul ”vede” totul în alb, și nu în negru, este de asemenea fără precedent în cazuistica medicală.
Desigur că totul este un pretext literar pentru o analiză aprofundată a conștiinței umane în situații de criză, a reacțiilor în fața neprevăzutului, a solidarității sau a lipsei de solidaritate ș.a.m.d.
Psihicul tuturor celor implicați este afectat serios, iar personajele (primul orb, hoțul, fata cu ochelari negri, soția medicului, bătrânul cu legătură neagră, băiețelul cu strabism etc.) intră într-o veritabilă aventură la capătul căreia nu știu ce le așteaptă.
Citat: ”Din fericire, cum istoria umană a tot dovedit, adeseori un lucru rău aduce ceva bun, se vorbește mai puțin de lucrurile rele aduse de cele bune, așa sunt contradicțiile lumii noastre, unele merită mai multă considerație decât altele”.
Probitatea morală, tăria de caracter, sinceritatea le sunt puse, tuturor, la încercare în noile condiții – și este evident de ce Saramago a ales această cale, fiindcă pe un drum lin, fără asperități, nu ar fi avut ce examen de conștiință să dea.
După schițarea cadrului general, apar umorul caustic, pe alocuri negru, pasajele kafkiene, cu situații absurde și reguli ce trebuiau respectate cu orice preț, un fel de ruletă imaginară la care eroii cărții își joacă destinele.
Saramago face din toate acestea un melanj exploziv de satiră și analiză psihologică, un amestec de tragicomedie și piesă absurdă care captivează cititorul prin originalitate.
Iar relația dintre bolnavi și autorități, dintre omul obișnuit și lege este de aceeași sorginte cu cea din ”Procesul” lui Kafka.
Citat: ”Oare există vreun guvern, întrebă primul orb. Nu cred, dar, dacă există, e un guvern de orbi care vrea să guverneze peste orbi, adică nimicul vrând să organizeze nimic”.
Dacă îmi permiteți, în multe pasaje scriitura lui Saramago este un fel de amestec între Eugène Ionesco și Franz Kafka – mai precis, păstrându-și stilul original, împrumută totuși ceva din redarea absurdului întâlnită la primul și din cenușiul și morbidul celui de-al doilea.
Încet-încet, în această parabolă, se intră într-o criză profundă – socială, morală și spirituală. Iar cititorul va deveni foarte curios să afle dacă se mai poate ieși în vreun fel din acest marasm.
Ca și cum relația cu autoritățile statale n-ar fi fost suficient de viciată, o parte din cei loviți de maladia orbirii vor fi siliți să se confrunte cu despotismul unora dintre cei de o seamă cu ei.
Citat: ”I se spune unui orb: ești liber, i se deschide poarta care îl despărțea de lume. Du-te, ești liber, îi spunem noi iar, dar el nu pleacă, a rămas încremenit în mijlocul străzii, el și ceilalți sunt înspăimântați, nu știu unde să meargă”.
Saramago îți induce ideea că nu se mai poate face nimic, că societatea e cangrenată profund, aproape moartă, moralitatea, umanitatea au dispărut. Însă nu știi sigur dacă acesta va fi verdictul său final.
Autorul portughez scrie dens, apăsător, concentrat, oarecum în stilul scriitorilor sud-americani. El portretizează și, în egală măsură, descrie acuzator, iar cititorul va avea deseori impresia că a intrat într-un labirint întunecat din care nu se întrevede vreo ieșire.
La un moment dat nici nu știi ce primează în tabloul cutremurător înfățișat de Saramago: Promiscuitatea? Imoralitatea? Absurdul?
Probabil, câte ceva din fiecare.
Citat: ”Ce așteaptă orbii din oraș nu se știa, ar aștepta vindecarea dacă ar mai crede în ea, dar speranța s-a risipit când a devenit public că orbirea nu cruțase pe nimeni, nu mai rămăsese nicio privire sănătoasă în stare să se uite prin lentila unui microscop, fuseseră părăsite toate laboratoarele, unde nu le rămânea bacteriilor altă soluție de supraviețuire decât să se devoreze între ele”.
Sigur, ”orbirea” din romanul lui Saramago este mai curând una simbolică, o metaforă, deși este prezentată drept ceva medical. Este neplauzibil ca o astfel de ”epidemie” să aibă loc, însă – din păcate – este o realitate că suferim, chiar la nivel de specie, de o gravă infirmitate – suntem amorali.
Prilej pentru autor de a arunca o privire sarcastică și tristă, deznădăjduită și moralizatoare asupra lumii.
Finalul cărții ridică probleme într-o notă mai subtilă și prilejuiește o analiză aprofundată a firii umane și a existenței. Este, poate, mai concentrat decât întreaga narațiune de până atunci, un final apoteotic, care, deși amar, lasă o poartă deschisă, menită să ne facă să vedem din nou. Fiindcă avem, de fapt, darul vederii, de la naștere și până la moarte.
O lectură fascinantă, uimitoare, în care sordidul și decăderea predomină doar pentru a întrezări, la capăt, o improbabilă salvare târzie.
”Eseu despre orbire” este opera unui vizionar lucid, trist și, poate, cu accente de mizantropie, una dintre capodoperele literare ale modernității.
