Dr. Dan Mihai Bârliba
În copilăria şi adolescenţa mea existau aşa-numitele “Autobiografii” scrise de mână, datate şi semnate. Mai târziu, au apărut “dosarele de cadre”, ţinute la locuri sigure în dulapurile celor de la “Direcţiile de personal” din instituţii centrale şi locale pe post de documente absolut necesare în vederea unor eventuale promovări sau, dimpotrivă, concedieri. În ceea ce mă priveşte, în anii premergători evenimentelor sângeroase şi încă neelucidate din decembrie 1989, am avut o serie de încadrări şi promovări succesive: asistent universitar la “Facultatea de Filosofie” a “Universităţii din Bucureşti”; Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor”/Praga; adjunct al Secţiei internaţionale a uniunii naţionale de tineret; înalt funcţionar internaţional la “Centrul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Socială şi Probleme Umanitare”/Viena; reprezentant al României în “Comisia ONU pentru Dezvoltare Socială”/ Viena; vicepreşedinte al “Mişcării Internaţionale a Tineretului şi Studenţilor pentru Naţiunile Unite”/Geneva.
În acelaşi timp, nu aş putea da uitării unele aspecte din “Odiseea” autobiografică. În perioada comunistă existau câteva antecedente personale: îmi lipsea “originea muncitorească”, fiind fiu de profesori, ambii nemembri ai PMR/PCR şi nepot de preot (după tată) şi de dascăl (după mamă); aveam o verişoară plecată în R.F. Germania în mod legal, pentru reîntregirea familiei. Cred că din cauza acestor elemente nu am obţinut niciodată vreo funcţie aleasă/reprezentativă în cadrul structurilor autohtone de studenţi şi de tineret.
După ’89, nelipsitul “Dosar de cadre” s-a transformat – respectându-se cutuma occidentală – în “Curriculum Vitae”/C.V. Am trecut prin aceste “furci caudine”, ocupând anumite grade diplomatice în MAE (secretar I; consilier diplomatic; ministru consilier; ministru plenipotenţiar) prin concursuri succesive. Poziţiile mele în ordine cronologică (Însărcinat cu afaceri ad interim al României în Vietnam şi Laos; Secretar General Adjunct al “Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre”/Istanbul; Şef al Departamentului Relaţii Externe al “Senatului României”; secretar al delegaţiei senatoriale române la “Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei”/Strasbourg; consilier al ministrului de externe; Ambasador al României în Regatul Arabiei Saudite, Regatul Bahrain, Sultanatul Oman şi Georgia) nu s-au bazat pe simpatii politice post-decembriste ori pe alte criterii de circumstanţă, ci în exclusivitate pe un capital personal de competenţe şi abilităţi construite cu seriozitate de-a lungul câtorva decenii.
Doresc să menţionez că nici după decembrie 1989, lucrurile nu au fost prea simple, deoarece mi se imputa sistematic “prietenia cu Nicu Ceauşescu”. După cum am scris în cartea publicată în anul 2014 “Unde sunteţi, domnule Titulescu?”, am fost un colaborator direct al liderului organizaţiei naţionale de tineret şi ministru al tineretului, îndeosebi în perioada pregătirii şi marcării, în 1985, a “Anului Internaţional al Tineretului”, însoţindu-l în ţară şi în mai multe deplasări în străinătate (Austria; Polonia; Etiopia; Iordania; Italia, Malta; Spania; URSS; Grecia; Ungaria). Am apreciat la Nicu Ceauşescu o serie de însuşiri personale cum ar fi: i) dorinţa de a se informa în domeniile istoriei naţionale şi universale, diplomaţiei şi relaţiilor externe, politicii româneşti interbelice şi postbelice, problematicii europene; ii) respectul acordat colaboratorilor şi consilierilor săi; iii) acceptarea unor puncte de vedere diferite de cele ale sale, dacă acestea erau argumentate; iv) efortul de a evita anumite excese politice care ţineau de propaganda şi ideologia regimului; v) tratarea, cu calm şi decenţă, a unor interlocutori conflictuali străini şi căutarea temelor de dialog constructiv.
Sunt nevoit să prezint în articolul de faţă câteva situaţii concrete care ţin de ceea ce aş numi “cosmetizarea autobiografiilor”: * Unii foşti activişti ai UASCR şi CC al UTC, imediat după evenimentele din decembrie 1989, au decis să renunţe la menţionarea perioadelor în care au lucrat în clădirea de pe Strada Oneşti nr. 6-8 din Bucureşti. Mai mult chiar, ei s-au afişat public cu prenume suplimentare şi modificări ale numelor de familie. Îmi pun o întrebare retorică: mai pot oare aceştia să fie incluşi în seria celor oneşti? * În C.V.-ul unui cadru didactic din conducerea unei universităţi private bucureştene, la capitolul despre stagiile de cercetare efectuate în străinătate, figura locaţia “Standford”, deşi litera “d” nu avea ce căuta în mijlocul acelui cuvânt, numele corect al renumitei localităţi californiene fiind “Stanford”. * O membră a Parlamentului României, aflându-se într-o anumită ipostază televizată, a preferat să pronunţe – într-un stil cât mai englezesc cu putinţă – denumirea instituţiei de pe malul Dâmboviţei, pe care o absolvise cu ani în urmă, apelând la acronimul “UCDC” în loc de a-i detalia denumirea (de altfel, una decentă şi inocentă): “Universitatea Creştină «Dimitrie Cantemir»”. * Demne de luat în seamă dintr-o perspectivă critică sunt, de asemenea, “amputările semantice”, operate de unii foşti absolvenţi sau profesori la “Şcoala Superioară de Partid” din Bucureşti (devenită în 1966 “Academia de Ştiinţe Social-Politice” şi desfiinţată după 1989), prin eludarea sintagmei “Ştefan Gheorghiu” – numele unui tânăr militant socialist (1879-1914). * Nu puţine au fost C.V.-urile pe care le-am consultat cu diverse prilejuri, unde apar la capitolul “Limbi străine cunoscute” câteva de largă circulaţie internaţională din care, de regulă, nu lipsea limba lui Shakespeare şi Dickens. Îmi imaginez că autorii respectivi au mizat pe faptul că nimeni nu va sta să verifice în mod riguros şi sistematic existenţa acestei calităţi lăudabile care, însă, nu se naşte peste noapte ca un vis frumos, ci presupune eforturi statornice şi îndelungate.
În ceea ce mă priveşte, mă pot mândri cu câteva repere biografice: Doctor în Filosofie/Logică Matematică al “Universităţii din Bucureşti” (1979); “Ordinul Naţional al României pentru Serviciul Credincios” în rang de Mare Ofiţer (2000); “Ordinul de Onoare al Preşedintelui Georgiei” (2012); patru titluri de “Doctor Honoris Causa”, decernate de universităţi europene (2010-2011); autorul celor zece cărţi pe teme de diplomaţie, semantică, filosofia culturii şi retorică (2014-2020); profesor asociat de Logică, Retorică, Teoria comunicării şi Strategii interculturale la câteva universităţi de stat/particulare din Capitală (1990-1992 şi 2014-2021).
Despre C.V.-uri am scris câteva însemnări ironice în cartea mea “Gânduri printre cuvinte” (2016): “Înainte de ’90, C.V.-ul lui X conţinea şi alte date care acum sunt date uitării.”; C.V.-ul unui leopard conţine multe pete, dar niciuna dintre ele nu este compromiţătoare.”; “Pentru a obţine un post important în Ministerul Agriculturii, X şi-a trecut în C.V. perioada îndelungată în care a făcut «tenis de câmp».”; “Extrase din C.V.-ul unui fost ministru al transporturilor: DN1; DN2; DNA.”; “Spre a impresiona mai mult, X a introdus la rubrica «Posturi» din C.V.-ul său: «Postul Paştelui» şi «Postul Crăciunului».”; “Mândru cum îl ştim, leul nu are de gând să-şi treacă în C.V. stagiul efectuat la «Grădina Zoologică».”; “Se zice că Regele-Leu ar fi cerut câte un C.V. actualizat tuturor iepurilor din regatul său. Mulţi urechiaţi s-au grăbit să-şi redacteze biografii cât mai consistente, sperând că este vorba de o campanie de promovare, dar ulterior au aflat că Regele dorea să ştie care sunt iepurii cei mai fragezi, spre a fi pregătiţi la viitoare dineuri oficiale.”; “«Meseria este brăţară de aur» şi de aceea trebuie declarată în C.V.-uri.”; “«Şotronul» şi «Baba-oarba» fac parte din C.V.-urile Copilăriei.”; “Când s-a angajat în crâng, privighetoarea nu a avut nevoie de completarea unui C.V., fiind suficientă o probă practică de aptitudini muzicale.”; “Niciodată caracterul unei persoane nu se regăseşte în C.V.-ul acesteia.”; “C.V.-ul unui compozitor ar trebui scris sub formă de partitură.”; “Fluturele are un C.V. impresionant în materie de cunoştinţe şi călătorii.”.