Cei 160 de ani câţi se împlinesc de când Unirea celor două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, a devenit o realitate nu ne prilejuiesc doar cuvenita reînnoire a sentimentului de recunoştinţă datorat acestei „generaţii eroice” care n-a precupeţit nimic, a înfrânt pornirile egoiste şi orgoliile personale pentru a împlini la 24 ianuarie 1859 actul fondator al României moderne.
Nu se va întâmpla nimic rău dacă astăzi, şi nu numai astăzi, vom aduce aminte celor tineri, „rândurilor de oameni” care vor veni de acum înainte că generaţia, minunata generaţie a anului 1848, n-a ţinut seama de starea socială a fiecăruia dintre ei, nu o dată faptele lor venind în contradicţie cu privilegiile familiilor şi a celor de o seamă cu ei.
Această generaţie şi-a folosit înzestrările de scriitori, istorici, artişti, economişti, talentul oratoric şi capacităţile de animatori şi organizatori, pentru a dovedi tuturor – români şi străini – îndreptăţirile noastre fundamentale care îi făceau să lupte pentru Unire. Să lupte împotriva unei administraţii abuzive, reacţionare, înapoiată intelectual şi moral, speriate în faţa oricărui act care ar fi dus la clătinarea privilegiilor. Pentru că Unirea nu a fost doar o componentă a secolului naţionalităţilor, cum era numit secolul al XIX-lea, când popoare precum Italia şi Germania şi-au făurit unitatea naţională, iar România a făcut primul pas hotărâtor în 1859.
De aceea, dacă am vrea – aşa cum spunem, dar nu o facem – să dăm adolescenţilor şi tinerilor modele umane, exemple de comportament altruist, de neînfricare, de tenacitate în realizarea unor ţeluri care privesc ţara şi nu individul, de luptă care implică jertfă şi renunţări, această generaţie este cea dintâi care poate încălzi inimile, răscoli conştiinţele. Şi aceasta deoarece a acţionat pentru îndeplinirea unui program naţional cu consecinţe fericite pentru ţara noastră, pentru toţi românii. Ei au lucrat împotriva sistemului învechit, „ruginit” cum spuneau cei tineri, care ţinea cele două Principate într-un Ev Mediu întârziat, dar au văzut cu luciditate drumurile pe care trebuie să meargă ţara noastră, pe drumul civilizaţiei europene.
De aceea, pentru ei înfrângerea Revoluţiei de la 1848 nu a însemnat renunţare şi resemnare. Întorşi în ţară, au început lupta pentru ţelul imediat al tuturor românilor: Unirea. De aceea Mihail Kogălniceanu, figura emblematică a secolului al XIX-lea românesc, începe să tipărească în 1855 ziarul „Steaua Dunării”, al cărui program era cu francheţe afirmat: „Unirea Principatelor este doar dorinţa vie şi logică a românilor, «Steaua Dunării» este jurnalul Unirii. Prin aceasta ea nu urmează unei utopii, ea apără numai interesul vital al patriei”.
Şi tot atunci afirma încă un principiu ce avea să stea la temelia a tot ceea ce între 1859 şi 1866 Alexandru Ioan Cuza, înconjurat de sfetnici precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri a înfăptuit, şi anume: „a asămăna prin chipuri legale instituţiile Europei civilizate, în familia căreia vom fi număraţi”.
Şi la 24 ianuarie 1859 prin voinţa a ceea ce reprezenta atunci clasa politică, a intelectualilor care au pregătit sufleteşte şi moral categoriile largi ale populaţiei şi ne gândim în primul rând la ceea ce a însemnat „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri, îndemn la luptă şi simbol al acelor vremuri şi nu în ultimul rând a mulţimii „din curtea Mitropoliei, care se întindea nu numai pe aleile Catedralei dar încă chiar pe uliţele dimprejur”, cum spunea ziaristul şi scriitorul N.T. Orăşanu. Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn al Munteniei, după ce fusese ales Domn al Moldovei.
Unirea Principatelor – aşa cum spunea Mihail Kogălniceanu – nu mai era o utopie, ci o realitate, un vis care se împlinea sub ochii tuturor românilor.
Dar lupta cea mare, lupta pentru desăvârşirea Unirii acum începea. Convenţia de la Paris prevedea guverne şi parlamente deosebite pentru Muntenia şi Moldova şi o Comisie Centrală la Focşani. După trei ani, datorită acţiunii energice a lui Alexandru Ioan Cuza şi a fruntaşilor unionişti Principatele Române au un singur Guvern şi un singur Parlament. Şi acum lupta pentru înfăptuirea marelor reforme începe. Secularizarea care trece în proprietatea statului român pământul ce aparţinea mânăstirilor străine, totalizând 25% din suprafaţa agricolă a ţării. A fost un act revoluţionar prin care România avea acum deplina posesie a principalei sale avuţii din acea vreme: pământul. Şi a urmat lupta pentru reforma agrară. Pentru izbânda ei, Alexandru Ioan Cuza şi marele om politic patriot Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să folosească metode de mână forte, mergând până la dizolvarea Parlamentului. Dar „lovitura de stat” de la 2 mai 1864 n-a fost una în interes personal. Dimpotrivă. Înlăturând opoziţia marilor proprietari, care deţineau multe pârghii de decizie în statul român de atunci, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au înfăptuit prima reformă agrară din România, unul dintre actele istorice de o importanţă covârşitoare pentru ţara noastră şi pentru viaţa ţărănimii, clasa cea mai numeroasă şi cea mai năpăstuită a ţării. De atunci, din 1864 a trebuit să treacă o jumătate de veac pentru a se realiza cea de a doua reformă agrară, care a fost promisă sub presiunea Primului Război Mondial, când ţăranul era chemat să lupte şi să moară pentru un pământ care nu-i aparţinea.
Dacă numai aceste două reforme ar fi fost înfăptuite, Alexandru Ioan Cuza ar fi rămas în istorie ca Domnul reformelor capitale pentru progresul României. Dar domnia lui a însemnat prima epocă a modernizării României în toate domeniile: pe plan juridic, economic, al învăţământului, practic în toate domeniile vieţii naţionale.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost scutită de momente tensionate.
Dar aşa cum a spus Mihail Kogălniceanu în emoţionantul Discurs ţinut la moartea, departe de ţară, a lui Alexandru Ioan Cuza, nu defectele, ci calităţile lui au dus la ruşinosul act al detronării de la 11 februarie 1866 .
Pleca spre locul de exil lăsând o Românie nouă. Pentru cei mulţi, ţăranii, realizase ceea ce nimeni înaintea lui nu îndrăznise să facă. A fost ctitorul României moderne. Şi, aşa cum arată Gheorghe I. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza a avut un sentiment al demnităţii şi mândriei naţionale exemplar din toate punctele de vedere.
Numele lui şi ale celor care au fost alături de el rămân o pildă vie de conducător luminat, de om al prezentului şi al viitorului, de patriot neînfricat care n-a avut în faţă decât ţara lui, izbutind în cei şapte ani câţi a fost la cârma ei să o transforme radical şi să o ducă pe drumurile modernităţii.
Dumnezeu sa odihneasca toti marii romani care si-au dat viata pentru tara , si blestemati in veci pe trădători Ei.