De cele mai multe ori, atunci când ne referim la o operă artistică ce ne-a impresionat, spunem: ”Ce creație!”. Sau despre un artist care ne stârnește admirația: ”Ce creator!”.
Însă ce presupune, cu adevărat, actul creației? În ce constă el?
Trecând peste definiția dată de dicționar (”a crea = a face ceva care nu exista înainte”, ”creație = acțiunea de a crea opere artistice, științifice etc.”), care nu este în măsură să ne edifice asupra procesului creativ, este evident că trebuie căutat un sens mai profund.
Știm câte ceva despre procesul cognitiv și despre cel de învățare, dar cel al creației pare relativ învăluit într-o aură de mister.
Răspunsuri pe această temă încearcă să ne ofere sinteza lucrării lui Arthur Koestler ”Actul creației”, apărută recent la Editura Paideia, editor Alexandra Grigore.
Arthur Koestler a fost un scriitor, jurnalist și filosof britanic, de origine maghiară (s-a născut la Budapesta într-o familie evreiască de limbă germană, emigrând ulterior în Marea Britanie, n.n.).
(Este o sinteză fiindcă, după cum se precizează în ”Nota asupra ediției”, ”editorul a organizat materialul lucrării ”Actul creației” de Arthur Koestler (…) într-o sinteză cuprinzătoare care scurtează timpul de lectură și oferă avantajul unei înțelegeri ghidate de liniile esențiale ale expunerii”).
Koestler își structurează teoria în jurul unui triptic care reprezintă trei domenii ale creativității: Umorul (Bufonul), Descoperirea (Înțeleptul) și Arta (Artistul).
Autorul argumentează că toate activitățile creatoare, indiferent de domeniu, urmează un tipar logic fundamental comun, care constă în descoperirea unor similitudini ascunse. Diferența dintre cele trei domenii nu este de natură logică, ci emoțională.
Arthur Koestler dezvăluie mecanismul universal al creativității – bisociația, actul de a conecta două planuri de gândire anterior considerate fără nicio legătură între ele.
Într-adevăr, creativitatea evoluează de la simplu la complex. Poate nu întotdeauna ne-am gândit că simpla concepere a unei anecdote presupune un proces creativ în toată regula.
Trecând la creația științifică, este dat exemplul celebrei descoperiri a lui Arhimede, care denotă tot un proces creativ. Dacă sunt întrunite anumite condiții, acesta are loc. După cum notează A.K., ”descoperirea nu este un simplu accident; ea necesită atât o ocazie favorabilă (”șansă”), cât și o ”maturitate” a minții pentru a o recunoaște”.
În ce privește creația artistică (ex. literatură, teatru, cinema etc.), un rol important îl joacă iluzia: publicul știe că evenimentele sunt fictive, dar reacționează emoțional la ele ca și cum ar fi reale.
Autorul este de părere că ”valoarea acestei iluzii constă în capacitatea ei de a produce catharsis”.
Pentru a provoca un șoc bisociativ, creatorul trebuie să posede originalitate și abilitatea de a se rupe de rutinele de gândire stereotipizate.
Lucrarea în sine este mai puțin accesibilă publicului larg, fiind un veritabil tratat care include noțiuni subtile de psihologie și filosofie. Totuși, urmărind unele raționamente, putem intui răspunsuri.
Lăsând cititorului bucuria de a le căuta și de a le găsi împreună cu autorul, vom continua cu câteva considerații proprii.
Foto: magnific.com
Într-un fel, paradoxul creației constă în aceea că deși presupune, în mod evident, crearea unor conexiuni, necesită ceva în plus, o viziune unică în funcție de percepția fiecăruia, ca o amprentă – ceea ce, ca rezultate, poate fi cu adevărat spectaculos.
Cel mai greu de explicat este de ce unii oameni pot să creeze, iar alții nu, fiindcă teoretic atât capacitatea de a face conexiuni noi, cât și cea de a exprima stări sau trăiri proprii o are, în principiu, fiecare om.
Însă numai unii au intrat în istoria artelor sau a științelor.
Încă și mai greu de descifrat este în ce anume constă acel ”germene al creației”, fiindcă în unele cazuri nu poate fi explicat pe linie genetică. Este cunoscut că mari personalități ca Leonardo da Vinci, Michael Faraday, Abraham Lincoln, Constantin Brâncuși, George Enescu (și exemple mai sunt) s-au născut și au crescut în familii de oameni simpli.
De asemenea, este evident că nu doar evenimentele majore sau experiențele traumatizante pot declanșa procesul creativ, ci și lucruri care par mai mărunte – de exemplu imaginea valurilor mării sau a apelor curgătoare ale unui râu, vederea unei mame ținându-și copilul de mână sau joaca unui animal de companie ș.a.
Însă doar în cazul unora dintre ”receptori” stimulul este prelucrat astfel încât să rezulte o creație artistică. Pentru alții, rămâne la stadiul de experiență și atât.
Încercând o concluzie, este indubitabil că actul creației, la fel ca oricare manifestare umană, are reguli după care se desfășoară și poate fi, într-o anumită măsură, decriptat și explicat.
În același timp, însă, va rămâne în permanență și o ”zonă” învăluită în mister, în special în cazul creației artistice, care nu are reguli bine determinate și trasate, precum cea științifică.
Nimeni nu poate spune cu certitudine ce s-a petrecut în mintea și în sufletul lui Beethoven când a compus ”Simfonia destinului” sau ale lui Ceaikovski atunci când a creat celebrul ”Concert nr. 1 pentru pian și orchestră”.
Cel mai probabil, se produce un ”declic” care pare să facă o legătură cu transcendentul, o zonă despre care cunoaștem prea puține.
De asemenea, deși omul este dotat cu imaginație, nu știm exact cum funcționează aceasta în cazul marilor scriitori și poeți, în timp ce își compun operele, spre deosebire de omul obișnuit, care fie doar receptează o experiență sau o trăire, fără a o transpune în ceva, fie o redă cu mijloace elementare, primitive.
Actul creației reprezintă o temă care i-a fascinat și îi va fascina mult timp pe cei dornici să pătrundă în culisele acestui proces extraordinar, dincolo de perceperea ”produsului finit”, adică a creației.
Determinat până la un punct de reguli și de mecanisme care pot fi înțelese și analizate, va păstra mereu și o aură de mister, de indescifrabil, fiind una dintre zonele greu explorabile ale minții și ale conștiinței umane. (Semănând întrucâtva, deși într-un alt registru, cu motivația, despre care chiar psihologii au afirmat că nu o pot descifra în întregime).
