“Şarpele scenei îmi muşca mereu din inimă.”; “Eu nu am devenit actor, eu m-am născut actor!” – aceste cuvinte erau cândva rostite sub semnul premoniţiei de către inegalabilul Toma Caragiu (1925-1977). Este foarte greu să scriu acum despre el la Timpul Trecut, cu atât mai mult cu cât zâmbetul său nemuritor mă cucerise încă din anii studenţiei bucureştene când mergeam la multe spectacole unde dânsul era un protagonist remarcabil.
Toma Caragiu s-a născut în ziua de 21 august 1925 la Hrupisti/Argos Orestiko, o localitate din Macedonia elenă, într-o familie de aromâni care se refugia peste trei ani la Silistra, în Cadrilaterul românesc. Redau un pasaj din evocările marelui actor: “Pe linie de familie am fost ciobani. Este adevărat, ciobani cu Homer în traistă. Dar totul mi se trage de la bunica, o bătrânică uscată, mică. Daphna o chema, mergea tot timpul în negru şi avea un haz nemaipomenit. Era invitată la toate petrecerile din sat; povestea ca nimeni altul, schimbându-şi glasul pentru fiecare personaj, imitându-l pe fiecare. Maica mea, Athina Papastere (care îmi zice şi acum <frate>, <Thumuli frate>, nu <fiule>) i-a moştenit umorul. Eu sunt cel mai slab din familie. La aromâni există un adevărat cult al familiei, eu nu am ieşit niciodată din cuvântul tatei, Nicolae Caragio, care este de altfel un mare înţelept.”. Toma Caragiu îşi amintea cu profundă recunoştinţă că de la tatăl său învăţase că demnitatea unui om înseamnă păstrarea tradiţiilor şi a cugetului curat, iar de la mama sa moştenise sensibilitatea. Toma a avut două surori: Matilda Caragiu-Marioţeanu (1927-2009), un mare lingvist, membru al “Academiei Române” şi Geta Caragiu-Gheorghiţă (1929-2018), un sculptor care a realizat monumentul funerar al fratelui său în Cimitirul Bellu din Bucureşti.
În cursul anul 1940 familia lui Toma s-a mutat temporar la Olteniţa şi după aceea la Bacău; în cele din urmă aceasta s-a stabilit la Ploieşti, un oraş de care este legată o mare parte a activităţii artistice a lui Toma Caragiu. În 1943 el este cooptat în formaţia de teatru a Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”. După ce a urmat temporar cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, se înscria la “Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică” din Capitală pe care l-a absolvit în 1948; Toma Caragiu debutase în lumea teatrului în 1948, când era încă student în anul al III-lea, pe scena studioului “Teatrului Naţional” din Piaţa Amzei cu un rol de scutier în piesa lui Lope de Vega, Toreadorul din Olmado, pusă în scenă de regizorul Ion Şahighian. Tot în perioada studenţiei, Toma Caragiu a adunat, în jurul său, alţi viitori tineri artişti, realizând împreună spectacolele Take, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa şi Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan, jucate îndeosebi în vacanţe la un cinematograf din Ploieşti; lua astfel fiinţă Brigada culturală “Prahova” care în 1947 se transforma în “Teatrul Sindicatelor Unite”, iar în 1949 devenea “Teatrul de Stat” din Ploieşti.
După absolvire, el a fost angajat la “Teatrul Naţional” al cărui director era Zaharia Stancu. În 1951 ajungea la “Teatrul de Stat” din Constanţa (unde a jucat, printre alte roluri, pe cel al lui Rică Venturiano), iar în 1953 devenea director al “Teatrului de Stat” din Ploieşti, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani, interpretând pe scena ploieşteană 34 de roluri. Printre acestea s-au aflat: Truffaldino din Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni; Figaro din Nunta lui Figaro de Beaumarchais; Ianke din Take, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa; Zmeul-Zmeilor din Înşir-te mărgărite de Victor Eftimiu; Vulpoiu din Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Iată cum îşi amintea Toma Caragiu acea etapă a vieţii sale: “Ploieştiul este un oraş dificil pentru teatru. Spectatorii pasionaţi pleacă să vadă spectacole la Bucureşti! Şi apoi, jumătate din trupă este formată din navetişti… Profesorul meu, Victor Ion Popa spunea că desăvârşirea actorului se face jucând mult. Şi la Ploieşti am jucat mult. Aveam nevoie să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă.”.
În 1965, la invitaţia regizorului Liviu Ciulei, Toma Caragiu venea la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti; îmi amintesc cu mare plăcere că pe acea prestigioasă scenă l-am văzut, împreună cu viitoarea mea soţie Maria Cornelia, în rolul lui Macheath din piesa lui Bertolt Brecht, Opera de trei parale alături de Clody Bertola, Rodica Tapalagă, Margareta Pâslaru şi George Măruţă. La acelaşi teatru renumit al Bucureştilor Toma Caragiu a interpretat roluri memorabile ca: Ion Cristea în Sfântul Mitică Blajinul de Aurel Baranga; Romeo în Ziariştii de Alexandru Mirodan; Tipătescu în O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale; Anton Antonovici în Revizorul de Nikolai Gogol; James Tyrone în Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill. În 1975 Toma Caragiu s-a aflat şi în postura de regizor, punând în scenă la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” piesa Titanic Vals de Tudor Muşatescu în care au jucat Tamara Buciuceanu, Ileana Stana Ionescu, Valeria Marian, Ştefan Bănică.
Cariera artistică a lui Toma Caragiu a fost impresionantă prin numeroasele sale prezenţe: 66 de piese de teatru; 39 de filme (între care Nufărul roşu/1955; Nu vreau să mă-nsor/1961; Străzile au amintiri/1962; Haiducii/1966; Şeful sectorului suflete/1967; B.D. la munte şi la mare/1971; Săptămâna nebunilor/1971; Ciprian Porumbescu/1973; Actorul şi sălbaticii/1975; Nu filmăm să ne-amuzăm/1975; Operaţiunea Monstrul/1976; Serenadă pentru etajul XII/1976); 49 de piese de teatru radiofonic; 50 de emisiuni “Unda veselă” la “Radiodifuziunea Română”; 34 de scenete de televiziune; 3 seriale de televiziune; 30 de turnee în ţară; 6 turnee în străinătate. Toma Caragiu şi-a asociat numele în numeroase sketch-uri printre care: Ai nai – pleci; n-ai nai – stai!; Un morcov pe adresa dumneavoastră; Omul cu şopârla; N-ai pe cineva undeva?; Moş Gerilă; Aşa-i în tenis; Fabulă. Oare cine poate uita duetul Toma Caragiu – Anda Călugăreanu, Siamo la coppia più bella del mondo?
La “Teatrul Naţional Radiofonic” el a debutat în anul 1965 în compania actriţelor Elvira Godeanu şi Marcela Rusu, jucând în piesa Douăsprezece lire de James Mathew Barrie în regia lui Mihai Zirra; au urmat rolurile sale memorabile în piesele Monopolul alcoolului de Ion Luca Caragiale; Femeile care omoară bărbaţii de Michel Tonecki; Minunile Sfântului Sisoe de George Topârceanu; Riscurile celebrităţii de Mark Twain; Comisarul e băiat de treabă de Georges Courtelaine.
Abia după decesul său au fost valorificate creaţiile literare ale marelui artist prin publicarea postumă, în anul 1979, a unui volum de poezii sub îngrijirea lui Ion Cocora.
Toma Caragiu a fost distins cu Ordinul “Meritul Cultural”, clasa a III-a “pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. Teatrul din Ploieşti a fost numit “Toma Caragiu” la fel ca sala de spectacole a Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti.
Soţia lui, Elena Caragiu îşi amintea: *“Personalităţi ca Toma Caragiu nu au nevoie de copii care să ducă mai departe ştafeta.”; *“Toma va rămâne pentru totdeauna în cultura românească, împreună cu Caragiale, un simbol al comediei de substanţă, elevate, inteligente, lipsite de vulgaritatea atât de apreciată azi de publicul care umple sălile şi râde la orice.”; *“Viaţa a demonstrat, de altfel, în multe cazuri că urmaşii de sânge sunt foarte rar la înălţimea unor părinţi celebri. Talente ca Toma se nasc poate o dată la o sută de ani.”. După moartea marelui artist, fosta lui soţie a părăsit ţara, s-a recăsătorit şi s-a stabilit în S.U.A.
În seara zilei de 4 martie 1977, un puternic cutremur de pământ punea sfârşit unei strălucite cariere artistice care mai putea continua încă mulţi ani. Împreună cu Toma Caragiu dispărea pentru totdeauna regizorul Alexandru Bocăneţ cu care colaborase la “Televiziunea Română”; în acea seară, bunul său prieten Alexandru Bocăneţ venise acasă la Toma ca să sărbătorească împreună finalizarea filmului Gloria nu cântă unde maestrul aflat la vârsta de 52 de ani interpreta rolul principal. După plecarea din viaţă a celor doi, au rămas sentimentele îndoliate şi inimile împietrite de durere ale tuturor românilor…
