În pragul termenului de depunere a dosarelor de autoevaluare a şcolilor doctorale, 15 februarie, Ministerul Educaţiei Naţionale are în proiect schimbarea metodologiei de evaluare pe a cărei bază au dreptul să funcţioneze aceste şcoli, în timp ce Consiliul Naţional al Rectorilor solicită evaluarea în continuare pe baza metodologiei în curs, precum şi prelungirea perioadei de autoevaluare cu o lună.
Până în prezent, şcolile doctorale nu au fost niciodată evaluate, deşi evaluarea este legiferată din 2011, prin Legea educaţiei naţionale şi ar trebui să se desfăşoare din cinci în cinci ani.
Problema doctoratelor este mult mai profundă decât cadrul procedural şi decât conjunctura ultimilor ani, având implicaţii la scara dezvoltării cercetării ştiinţifice şi a transferului în economie.
Tema doctoratelor a revenit în actualitate odată cu prima reuniune din acest an a Consiliului Naţional al Rectorilor, desfăşurată la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, în contextul centenarului Marii Uniri şi al împlinirii a o sută de ani de administraţie românească în oraş. În calitate de gazdă, rectorul Ramona Lile i-a primit pe participanţi cu deschiderea pentru analizarea împreună a ideilor şi strategiilor care „să ducă la dezvoltarea învăţământului superior românesc”. Pentru aşa ceva, cercetarea doctorală este esenţială, reprezentând aria în care capacitatea academică poate să dea răspunsuri în problematica economico-socială. „Universităţile să demonstreze că pot fi un motor al dezvoltării locale şi regionale”, a subliniat Sorin Mihai Cîmpeanu, președintele Consiliului Național al Rectorilor, accentuând că „este nevoie de o evaluare a şcolilor doctorale, de o consolidare a întregului proces de educaţie, de o legătură între mediul educaţiei şi mediul socio-economic”.
Din noiembrie, anul trecut,
există instrumentul legal prin care doctoratul să fie judecat cu obiectivitatea
impusă de importanţa lui: Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 5403/2018
privind stabilirea Metodologiei de evaluare a studiilor universitare de
doctorat și a sistemelor de criterii,
standarde și indicatori de performanță utilizați în evaluare.
Cu legea-n mână, universitățile trebuie să se autoevalueze până la 15 februarie 2019 (evaluare
internă) şi apoi să ceară să fie evaluate de autoritatea naţională în domeniu, Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARCIS) sau
de o agenție autorizată din străinătate (evaluare externă). Prevederea există de opt ani, de când e prevăzută
în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, însă nu a avut instrument de aplicare.
Acum are, numai că de bine ce s-a pornit, e pe cale să fie schimbată. Ministrul Ecaterina
Andronescu a reiterat argumentul că evaluarea să fie centrată „nu pe
administrarea şcolii doctorale, aşa cum este acum metodologia centrată, ci pe
criteriile de calitate, pentru asigurarea calităţii programelor doctorale, pe
calitatea şi pe evaluarea conducătorilor ştiinţifici – dacă au operă
ştiinţifică, dacă au creat domenii noi sau au dezvoltat domenii, dacă au echipe
de cercetare din care pot să selecteze echipele de îndrumare şi, evident, dacă
există infrastructură de cercetare şi reguli de administraţie”. Dincolo de justeţea
dezideratelor, preconizata refacere metodologică a generat observaţii în sensul
că ar urma să elimine, practic, evaluarea externă, rămânând să
se facă numai autoevaluarea, şi aceea, abia în cinci ani de la intrarea în
vigoare a metodologiei care ar urma să schimbe metodologia abia pornită. Consiliul
Naţional al Rectorilor a cerut „continuarea procesului de evaluare a școlilor doctorale pe baza metodologiei în vigoare”, îmbunătățirea și revizuirea
unor indicatori şi „extinderea cu o lună a termenului de depunere a dosarelor
de autoevaluare”.
Notoriu prin câţiva exponenţi din „zona VIP”, fenomenul doctoratelor cu scandal
e vechi şi larg, cu prime izbucniri prin 1965-1967, cu nemulţumiri reprimate în
anii ’80 şi cu explozie postdecembristă. Echivalarea cu studiile superioare a
pregătirii „de partid”, pe care până atunci nimeni nu o încadrase la nivel
universitar pentru că pur şi simplu nu era de acest nivel, a început în 1990 cu
doctoratele obţinute astfel. Au urmat studiile superioare atestate dintr-odată,
numai prin act normativ, ceea ce a lărgit drumul spre doctorat. Astfel s-a
creat resursa umană pentru încadrarea cu personal a unor instituţii imediat
apărute, la rândul lor furnizoare de diplome. A urmat interpretarea convenabilă
a Procesului Bologna, în sensul considerării ciclului doctoral nu excepţie, ci
în rând cu cele de licenţă şi de masterat. Contextul a devenit favorabil unor
lucrări de doctorat de nivelul unora de licenţă. În aceste condiţii, recursul
la exigenţă inclusiv metodologică se dovedeşte stringent.
