Ionuț Țene
Istoria întemeierii țărilor române medievale, așa cum ne-a lăsat-o Gheorghe Brătianu, Șerban Papacostea, Nicolae Iorga sau CC Giurescu, trebuie rescrisă. Viziunea limitată și limitativă a unei istorii legate de o geografie carpato-danubiano-pontică privind trecutul românilor din evul mediu este necesar să fie depășită. Istoriografia românească de-a lungul secolelor a suferit de etnocentrismul spațiului geografic carpato-danubiano-pontic privind întemeierea statelor feudale românești. Geografia românească a cuprins și munții Balcani. Istoricii români au pus accentul pe întemeierea primului stat românesc Țara Românească de către Basarab I cu capitala la Curtea de Argeș în jurul anilor 1320, ceea ce nu este un adevăr istoric consemnat de cronici și istoricii timpului. Valahii erau amintiți de istoricii bizantini, încă din secolele VIII –IX pe parcursul întregii peninsule balcanice, până în Transilvania și nordul Moldovei. Prima expresie în limba româna ”torna, torna, fratre” este consemnată de bizantini în Balcani încă de la sfârșitul secolului VI. Iar prima mențiune sigură despre vlahii din Balcani datează din anul 976 și se datorează cronicarului bizantin Cedren. Acesta ne spunea că David, unul din frații țarului bulgar Samuil, a fost ucis între Castoria și Prespa. Dacă ar fi luat în calcul un izvor bulgăresc, David n-ar fi murit, ci s-ar fi călugărit. A doua mențiune despre vlahi apare în anul 980, când un cronicar anonim bizantin arată că împăratul Vasile al II-lea i-a oferit lui Niculiță stăpânirea peste „vlahii din Elada”. La acea dată, Elada semnifica împărțirea administrativă care cuprindea Grecia cu Tesalia și Eubeea. Ulterior, s-a aflat că în timpul luptei între bizantini și țarul bulgar Samuil, acesta a dorit întărirea trecătoarei din munții Macedoniei. După desființarea statului bulgar, și anume în anul 1020, împăratul bizantin Vasile al II-lea dă un edict prin care hotărăște ca vlahii din întreaga Bulgarie să fie sub îndrumarea arhiepiscopului de Ohrida. Valahii erau creștin-ortodocși. Apoi, valahii sunt consemnați în numeroase cronici de către bizantini ca păstori și, mai ales, ca luptători vrednici de înrolat în armata imperială a ”romeilor”, așa cum se auto-numeau grecii bizantini ei înșiși. Valahii erau numiți astfel de cronicile bizantine, dar ei se auto-numeau ca rumâni în ”romaniile populare” și se considerau urmașii romanilor latini aduși din Italia de împărații de la Roma, care s-au amestecat apoi cu autohtonii traco-daci și iliri. Românii, ca luptători și oștași viteji, au făcut parte din armata bizantină și apar în analele Bari, în anul 1027, când împăratul bizantin a venit în Italia cu o armată în rândurile căreia erau și bulgari și vlahi. Faptul că valahii erau curajoși, viteji și îndrăzneți și diferiți de grecii bizantini aveau o imagine negativă în cronicile istoricilor de la Constantinopol. În lucrarea sa ”Sfaturi și povestiri”, cronicarul thessaliot Kekaumenos (sec. XI) ne furnizează asemenea informații despre vlahi. Astfel, într-o diatribă împotriva vlahilor, acesta conturează o imagine eminamente negativă a vlahilor. Grecii bizantini urau spiritul de independență al valahilor.
În viziunea cronicarului thessaliot Kekaumenos, „neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat”, nu are „credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten”, este un neam care „umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult”, este nedemn de încredere și sprejur, întrucât „jurându- se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându- și ușor [jurămintele] și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu- și că prin acestea va înșela pe cei simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva”. Cronicarul bizantin susținea că vlahii „sunt foarte fricoși, având inimă de iepuri, iar îndrăzneala pe care o au vine și ea tot din frică”. Toate această imagine negativă asupra valahilor în cronciile bizantine anunțau de fapt revolta valahilor împotriva Constantinopolului și întemeierea primului stat românesc în Munțiii Balcanici de la sud de Dunăre. Niketas Choniates, alt istoric grec, oferea un portret negativ valahilor revoltați față de Bizanț. Istoricul afirma că valahii sunt dominați de misticism sau chiar de credințe fantastice. Choniates a scris despre evenimentele de la începutul izbucnirii răscoalei vlaho-bulgare. Cronicarul bizantin prezintă pe larg stratagema la care au recurs Petru și Asan pentru a-și determnia conaționalii să declanșeze răscoala împotriva Bizanțului. „Încercând să-i elibereze din această teamă pe cei din același neam cu ei, consângenii construiră un lăcaș de rugăciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulți stăpâniți de demoni, de ambele sexe, cu ochii injectați și privirile rătăcite, cu părul în dezordine și care se înfățișau aidoma celor stăpâniți de demoni și în toate celelalte privințe. Îi învățară pe acești exaltați să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgăresc și al vlahilor și a încuviințat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză și Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea thessalonikenilor și biserica-i de acolo și petrecerea lui printre romei și a venit la ei ca să-i ajute și să le fie părtaș la faptă. S-au potolit apoi puțin smintiții aceștia și iarăși brusc, cu și mai mare însuflețire, au prins să se agite cuprinși de furii și strigau cu glas pătrunzător și inspirat [chipurile] că nu-i acum vremea de ședere, ci să ia armele în mâini și să pornească împotriva romeilor; iar pe cei prinși în război să nu-i țină robi, ci să-i măcelărească și să-i ucidă fără milă și să nu-i elibereze primind răscumpărare, nici să se plece la rugăminți, nici să se înmoaie la îngenuncherile lor, ci să fie tari ca oțelul în fața oricărei rugăciuni și să-i nimicească laolaltă pe toți cei prinși. Convinși de asemenea profeți, neamul întreg, iau armele. Și cum răscoala îndată le-a izbucnit, încă și mai mult își vârau în minte că Dumnezeu dorește libertatea lor”. (vezi Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 144-145; Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, p. 42-45; Ioan Kinnamos, Epitoma, în Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, București, 1975, VI; Pentru discuțiile asupra originii și a rolului vlahilor menționați de Ioan Kinnamos, vezi: E. Stănescu, Les „Vlahoi“ de Kinnamos et Choniatès et la présence militaire byzantine au nord du Danube sous les Comnènes, în Revue des Études Sud-Est Européennes, IX, 1971, 3, p. 588-592; V. Mărculeț, Vlahii în acțiunile militare din timpul Comnenilor, în Revista de Istorie Militară, 2(60), 2000, p. 46-47).
Nu doresc să intru în cauzele exhaustive ale răscoalei căpeteniilor valahe Petru și Asan, pe care cronicarii occidentali sau francezi din timpul Cruciadei a IV-a i-a amintit doar ca valahi, iar statul lor înființat cu capitala la Veliko Târnovo era construit pe eșafodajul etnic și militar al populației majoritare din munți: valahii. Anna Comnena în cronica memorială ”Alexiada” relatează că în anul 1094, cu prilejul unei campanii cumane la sud de Dunăre, împăratul Alexios I a fost informat despre mișcările turanicilor, care trecuseră Dunărea, de „un anume Pudilos, un nobil vlah”. Cel puțin la fel de credincioși s-au arătat vlahii și față de împăratul Manuel I. Un eveniment cu prilejul căruia aceștia și-au probat fidelitatea față de basileu s-a consumat în anul 1164, când Andronikos Comnenos, vărul împăratului, a încercat fără succes, să uzurpe tronul. Eșuând în tentativa sa, prințul bizantin a căutat să se refugieze la Halici, dar relatează Niketas Choniates, „prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi la împărat”. Cu aceste mărturii din cronicile bizantine reiese clar că Balcanii erau împânziți de o populație romanică cu origini autohtone traco-dace, numiți chiar ”daci” în unele istorii ale Bizanțului din secolul XIV. Deci întemeierea regatului românilor cu capitala la Veliko Târnovo a fost demersul firesc a unei populații cu o proprie conștiință, care a profitat de cruciadele latinilor care treceau prin teritoriile lor de a se rupe de stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit, ce nu avea nicio legătură etnică și lingvistică cu vechiul imperiu de la Roma. Bizanțul era grec și locuitorii vorbeau limba greacă și se se numeau ”romei”, în timp valahii se denumeau pe ei, ca ”rumâni” și urmașii Romei și a autohtonilor traco-daci. Cronicarul Anonymus al regelui maghiar Bela al III-lea de la sfârșitul secolului XII (apud Al. Madgearu și Tudor Sălăgean) amintește în scrierea sa din limba latină că la venirea ungurilor în Panonia și Transilvania la sfârșitul secolului IX trăiau locuitori, bulgari, slavi și mai ales valahi, ca ”păstorii romanilor”. Deci populația ”romanică”, a valahilor, numiți altfel de cronicile germano-slavo-maghiare, erau extinsă din sudul Balcanilor până la nord în teritoriile rutenilor (Bucovina de nord, Pocuția, Carpații Păduroși). Prima regiune din ”Gesta Hungarorum”, în care populația vlahă ne este prezentată, este Câmpia Panonică, Anonymus prezentând-o în capitolul IX al lucrării sale. Descrierea câmpiei panonice este dată de către ducii rutenilor, care îi invită pe unguri să se așeze acolo “quam terram habitarent Sclavi Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum. Quia post mortem Athile regis teram Pannonic Romani dicebant pascua esse eo, quod greges eorum in terra Pannonic pascebantur, et iure terra Pannonie pascua Romanorum este dicebatur, nam et modo Romai pascuntur de bonis Hungariae”. Valahii trăiau în Panonia. (Alexandru Florin Cioltei, Imaginea vlahilor în scrierile străinilor între secolele XI-XIII, Revista Transilvania, Sibiu, 2015).
Marele istoric român postbelic PP Panaitescu, într-o carte publicată în anul 1944 – ”Români și bulgari”, surprinde melanjul româno-bulgar din Peninsula Balcanică și preluarea alfabetului glagolitic și liturghia slavă în religia românilor balcanici, la inițiativa fraților Chiril și Metodiu (valahi) din Salonic, frați care și-au impus cunoștințele din Tesalia până în Moravia de azi. Petre și Asan au fost doi frați valahi din Munții Haemus, care s-au ridicat împotriva ridicării taxelor și a asupririi bizantine. Asan, numele în limba valahilor provenea dintr-o denumire pastorală, ce însemna ”cojoc alb”. Liderii valahilor au fost primiți cu dispreț de împăratul constantinopolitan și de ierarhia politică a Bizanțului. Ei au fost umiliți de un demnitar grec și chiar loviți. Bizanțul dorea creșterea taxelor pentru a întări armata care lupta cu turci selgiucizi, dar și pentru a riposta prin corupere pe liderii cruciadelor latine, care se foloseau de lupta sfântă pentru eliberarea Ierusalimului în vederea lovirii de fapt a Constantinopolului și jefuirea acestuia, ceea ce s-a întâmplat prin cruciada a IV-a în 1204/1205. Frații rumâni Petru și Asan umiliți de împărat și și-au jurat răzbunare și au ridicat valahii păstori la luptă. Petru și Asan au întemeiat de fapt primul stat feudal românesc, intitulat Regatul Țara Românească. Aliați cu cumanii, voievozii valahi au devenit stăpâni pe teritoriul dintre Haemus și Dunăre. Au trecut cu puterea lor la nordul Dunării, stăpânind Muntenia, Dobrogea și Moldova, mai ales teritoriul dintre Prut și Nistru, care se va numi Basarabia. Interesant că primul stat valah, adică românesc a cuprins Balcanii și o mare parte a actualului teritoriu al Românie, având inclus teritoriul de azi numit Baasrabia, locuit tot de valahi.
Veliko Târnovo – prima capitală a Țării Românești medievale din Balcani
Povestea răscoalei valahilor e simplă: creștere a obligațiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care își pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanșat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianță cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei valahilor au fost frații Petru și Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităților românești, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat rege sau țar. După campanii militare conduse de generali înclinați spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru și Asan s-au refugiat în nordul Dunării, acasă tot la frații lor valahi, unde au cerut ajutorul cumanilor, dar și a rumânilor nord-dunăreni. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micșorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat și în anii următori, dar împăratul nu a obținut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a ușurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios al III-lea. Vlahii au preluat controlul noului stat românesc. Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: „În baza mărturiilor viabile, mișcarea de eliberare din jumătatea secolului XII, în Balcani a pornit și a fost purtată in mod viguros de către valahi, strămoșii românilor de azi. S-au alăturat și bulgarii și într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre. Cea mai bună sursă contemporană grecească Nicetas Choniates a specificat in mod clar că insurecția a fost pornită de valahi (blachi). Liderii insurecției Petru și Asen (Asan) aparțineau acestei rase. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor. De fiecare dată când Nicetas i-a menționat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menționarea valahilor/românilor”. Românii din stânga Dunării s-au smțit solidari cu frații lor din Haemus și au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) și „sciți” (cumanii) de la nord la sud este menționată în mod explicit de către Niketas Choniates. Contribuția valahilor din Muntenia actuală la războiul de eliberare a valahilor balcanici este consemnată de cronicile bizantine.
Petru și Asan – voievozii valahi ai primului stat medieval românesc: Regatul Țării Românești
Din păcate, la intrigile bizantinilor, întemeietorii statului românesc medieval, Asan și Petru, au fost asasinați de boierii lor, în 1196 și 1197. Fratele lor, Ioniță Caloian zis Ioan Valahul s-a urcat pe tron și a consolidat țaratul vlah. Etnonimul bulgar a fost preluat mai târziu și exagerat de către istoricii bulgari. Ioan Valahul, elogiat de cruciatul francez Robert de Clari, a extins granițele de la Carpații meridionali până la râul Marița și la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obținut de la papă recunoașterea sa ca „rege al bulgarilor și al românilor” (Rex Bulgarorum et Valachorum: titlul de împărat nu i-a fost recunoscut). Etnonimul bulgar a fost impus pentru recunoașterea internațională, ca stat ce a preluat moștenirea țaratului bulgar. În cronicile arabe din secolul al XIII-lea, bine informate, în loc de regatul bulgar era menționată Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arabe și cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak”, iar locuitorii „ulaqut” sau „ulagh”. În timpul lui Ioniță Caloian zis Valahul conform cronicilor latine (1197-1207), care era fratele mai mic a lui Petru și Asan, s-a petrecut cea de-a patra cruciadă, care a sfârșit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciați și înființarea Imperiului Latin de Constantinopol. Între noua structură politică și țaratul vlah au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlahii au obținut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuși împăratul latin Balduin I. Cruciatul francez moare se pare într-un turn închisoare valahă din capitala noului stat românesc – Târnovo. Ioan Valahul aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reușit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniță a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniță Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor, dar și în cel a istoriei bulgarilor datorită succeselor sale militare și politice. Istoriccii bulgari datorită unui naționalism prost înțeles exagerează rolul bulgailor în țaratul românesc de Târnovo. Afirmărea originii romane a poporului român în corespondența purtată cu Papa Inocențiu al III-lea pentru recunoașterea sa ca împărat, arată lămurit prezența și influența „vlahilor” în statul condus de Ioniță, care era un luptător valah. (Hristo Hristov, History of Bulgaria (tradus din bulgară de Ștefan Kostov). Editura Dimităr Markovski, 1985; Barbara Jelavich (Ielavici), History of the Balkans, 1983). ”Se născu un razboi intre cruciați impăratul Caloian, pe care cronicarul francez al cruciatei, Villehardouin, Îl numește « Jehan Blac », adicä Valahul, Românul. Lupta decisiva se dädu aproape de Adrianopol (1205), cu Românii, ajutati si de Cumanii de peste Dunare, în rândurile carora erau de sigur și Români de dincolo de fluviu, infransera cumplit oastea de cavaleri a cruciatilor. Insuși «impäratul» Baldovin fu luat prizonier și își sfârși zilele la Târnova. Ca urmare a izbândei, Caloian își intinse stapânirile in Macedonia și in Rumelia de peste Balcani. Dar și domnia lui Caloian a fost de scurta durată, el pieri ucis la 1207, dupa zece ani de domnie, fiind înlocuit cu țarul Boril de origine cumană”, scria istoricul PP Panaitescu. Ideea este clară în opinia istoricului român. Țaratul, mai degrabă regatul lui Petru și Asan și apoi al lui Ioan Valahul din cronicile occidentale – mai ales a croncii lui Robert de Clari care descrie țara valahilor din Balcani – era de origine etnică românească. Petru, Asan și Ioan Valahul erau numiți valahi în aceste cronici, nu bulgari sau cumani. Ei au fost căpeteniile – voievozii – care au întemeiat primul țarat, mai degrabă primul regat Țara Românească, cu capitala la Veliko Târnovo și care era extins pe teritoriul actual al Munteniei, Moldovei, Dobrogei și Basarabiei, deci peste teritoriul locuit de valahi și de o subțire elită politică cumană. ”Acesti Vlahi din Balcani dădură naștere dinastiei domnitoare si de aci importanța ce i s-a dat în primele decenii ale vieții politice a imperiului punându-se numele ei și in titlul imperiului. În a doua generație majoritatea bulgară și tradiția oficial& a cancelariei slavone ramase dela primul imperiu instaurară cu totul rolul judecat înainte de Românii din Balcani. Acești Români continuau sä existe ca popor deosebit in muntii lor si chiar in capitala țării, Târnova, și în secolul al XIII-lea, dei nu mai erau element politic de conducere” scria PP Panaitescu. De altfel, istoricul susținea că a doua generație conducătoare a imperiului de la Târnovo era deja bulgarizată (aici mai trebuie cercetat, nu cred afirmația), iar în cronicile cu numele prizonierilor din Balcani, prizonieri luați de cruciații latini (catolici) în Italia erau amintiți și ”valahii din Târnovo”. De altfel, o soră a lui Basarab I de la Curtea de Argeș își căsătorește fiica, la începutul secolului XIV, cu țarul ”bulgar”(?) de Târnovo, fiind aliați în lupta cu bizantinii. Șișmanizii de la Târnovo își păstrează alianța cu valahii de la Curtea de Argeș în lupta pentru suveranitate față de Bizanț. Legăturile politice și de rudenie ale Șișmanizilor cu Basarabii erau de sorginte valahă din vremea celor trei căpetenii Petru, Asan și Ioan Valahul conduceau prima Țară Românească în Balcani cu capitala la Târnovo. (PP Panaitescu, Români și bulgari, 1944, București, pp. 10-30). Ceea ce consider că trebuie să reținem din expunerea istoricului este faptul că cronicarii occidentali ai cruciadei a IV-a au amintit clar de originea valahă indubitabilă a căpeteniilor răscoalei din 1184-1185 împotriva Bizanțului, precum și că Ioan Valahul era amintit de cronicarul Robert de Clari, nobil francez sărac, ca ”Jean le Blac”, adică Ioan Valahul, ca și structura de conducere a noului regat antibizantin. După cucerirea Imperiului bizantin și instaurarea Imperiului Latin de Constantinopol, Villehardouin a servit ca lider militar, conducând retragerea cruciaților după înfrângerea acestora în bătălia de la Adrianopol și capturarea împăratului Balduin I de către forțele lui Ioniță Caloian, țarul Valahiei. Ca recunoaștere pentru serviciile sale, Bonifaciu de Montferrat i-a acordat lui Geoffroi cetatea Messinopolis din Tracia. După încheierea cruciadei, titulatura sa a devenit mareșal de Champagne și al Romaniei – o țară simbolică și reală din Balcani. Iar francezul Robert de Clari vorbește foarte frumos de valahi, chiar cu simpatie pentru vitejia lor, fapt ce a dus la căsătoria dintre împăratul latin al Constantinopollui și fiica regelui Burus al valahilor din Târnovo, pentru a se aduce pacea dintre imperiul latin și valahi. Rumânii sunt descriși ca viteji, iar zestrea fiicei lui Burus pentru căsătoria cu împăratul latin a încăput pe ”șaizeci de dobitoace”. Târnovo – „Orașul Țarilor” se află pe malul râului Iantra și azi e un frumos oraș turistic, cu 70 mii locuitori. Orașul vechi se afla pe trei dealuri: Țareveț, Trapezița și Momina Krepost. Deci, fostele reședințe ale țarilor și ale patriarhilor valahi se află în această primă capitală a Țării Românești. Centrul vlahilor se află deci pe dealul Țareveț, un nume simbolic. Vlahii se considerau urmașii țaratului (imperiului) roman? Putem susține un adevăr istoric că la Târnovo a fost prima capitală a Țării Românești, înainte de Curtea de Argeș, întemeiată de Basarab I. Deci întemeierea Țărilor Române trebuie consemnată cu regatul Țării Românești din Munții Balcani, cu capitala la Târnovo în anul 1186. Petru, Asan și Ioan Valahul au fost lideri valahi ce trebuie să intre în iconografia istoriografia românească și în manualele școlare ca întemeietorii primului stat românesc medieval. Ioan Valahul a obținut de la papă recunoașterea sa ca „rege al bulgarilor și al românilor” (Rex Bulgarorum et Valachorum). Dar titlul de împărat nu i-a fost recunoscut. Nu putea un valah, în concepția papală, să fie împăratul romanilor deci moștenirea politică românească a Romei imperiale.
