Distanţele geografice nu au putut împiedica anumite legături invizibile aflate sub semnul premoniţiilor şi al coincidenţelor în diferite epoci istorice. La câteva dintre acestea mă voi referi în continuare luând ca sursă principală de informaţie cartea lui Paul Anghel (1931-1995), intitulată O clipă în China. Eseu despre eternitatea culturii chineze care a fost publicată la “Editura Sport-Turism” din Bucureşti în anul 1978.
Foto: Freepik
*În problema aşa-numitelor “interdependenţe”agreez opinia autorului potrivit căreia numai un Dimitrie Cantemir care a creat cuvinte româneşti sintetice pentru categoriile filosofice greceşti precum: “ceinţă, câtinţă, feldeinţă” ar fi putut elimina barbarismul “interdependenţe” şi înlocui printr-un cuvânt apropiat ca sens de cel chinez în sensul: “cele-întrutoate-şi-împreună mişcătoare”. La chinezi “categoriile lumii intră în sinele uman, omul îşi proiectează sinele asupra lumii, exteriorul şi interiorul comunică şi se împletesc la fel cum se interferează principiile Yin şi Yang care dau seama în necontenita lor prefacere de mişcarea dialectică a vieţii universale”.
Marele poet Qu Yuan (340-278 Î.Hr.) se întreabă în ciclul Întrebări către Cer/Tian Wen: “Slăvite Tian, lasă-mă să-ntreb: cine a fost/acela care a urnit lumile din nemişcare?/Pe atunci Cerul şi Pământul erau una, dar care e temeiul acestor afirmaţii?/Haosul stăpânea la început – cine a născut armonia?/Dintre planete, care se învârtea – cum aş putea afla?”.
Acest text chinez trimite, chiar dacă nu în mod direct, la prima parte a poemului Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu: “Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/Căci unul erau toate şi totul era una;/Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi/Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?”.
*Un personaj dintr-o fabulă celebră, foarte îndrăgit de publicul chinez – după cum constatase Paul Anghel în eseul său – era Regele Maimuţelor asemănător cu Till Buhoglindă al germanicilor, Nastratin al turcilor sau Păcală al românilor.
Descrierea, parţial parafrazată de noi, a acestuia este următoarea: “Este un candid, naiv perfect şi perpetuu. Aflat în inocenţă naturală, stăpân peste pădurea luxuriantă de bananieri, cocotieri, portocali, circulând dezinvolt prin aer, crede că «tot ce zboară se mănâncă», purtându-se ca atare şi întrupându-i exemplar pe toţi supuşii lui. El dă curs întotdeauna imensei lui curiozităţi faţă de tot şi de toate, el nu-şi refuză nicio ispită, el «crede tot ce vede», mişcându-se fascinat într-o lume a surprizelor, toate, absolut toate apărându-i ca benefice. Invitat în Cer de Împăratul-Jad, zeitatea supremă a panteonului chinez, care vrea să-l distrugă, Regele Maimuţelor se prezintă fericit, închipuindu-şi, fâstâcit de emoţie, că va fi uns cel puţin mare dregător… Naivul pământean căruia i se pregăteşte moartea înfruntă cele mai cumplite primejdii la limita dintre comic şi tragic… Reîntors pe pământ, Regele Maimuţelor redevine un candid, se duce din nou în Cer unde provoacă un mare scandal între maimuţe şi fiinţele divine cu un final pozitiv pentru pământeni.”.
*Într-o notă de subsol Paul Anghel se referă la tema grădinilor, una comună românilor şi chinezilor. Este citat jurnalul “Isis sau Natura” (nr. 3, anul III, 1858, Bucureşti) cu un articol semnificativ despre grădina chineză din care am extras câteva fragmente în limbajul epocii: “Acest gustu bizaru al chinezilor pentru lucruri în miniatură se întinde şi asupra arboriloru şi grădinilor. Un voiajor modernu a văzut în China arborele «Mangisperus indica» (care pretutindeni este un arbore mare) pus într-o oală avându o mărime numai d-un cotu. În oraşul Canton sunt grădini mici ale căroru suprafaţă nu e mai mare decât mărimea unei mese, cu câte 15 până la 20 de speţe de arbori foarte mici şi bătrâni.”. Paul Anghel comentează: “Ce uimeşte? «Micşorarea arborilor» care «cere o lucrare consecutivă şi neîntreruptă în mai multe generaţiuni». Uimeşte, de asemenea, «răbdarea chinezilor».”.
*În eseul la care facem dese referiri în articolul de faţă se arată că “grădina chineză reprezintă o emblemă a spaţiului, un mod ideal de a-l dilata şi corecta prin iluzie”.
O viziune similară întâlnim în poemul fără titlu ce inaugurează volumul lui Ion Barbu, «Joc secund» publicat în anul 1930: “Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste (rustice – n.n.),/În grupurile apei, un joc secund, mai pur./Nadir (punct de pe bolta cerească, diametral opus zenitului – n.n.) latent! Poetul ridică însumarea/De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi/Şi cântec istoveşte: ascuns cum numai marea,/Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”.
*Într-o legendă cosmogonică românească despărţirea cerului de pământ se produce prin “prihănire”, prin macularea cerului cu mâna unui copil. “În mitologia chineză, în schimb, cerul rămâne legat indestructibil de pământ ca revers sau fund al acestuia. Până şi lexical cerul şi pământul au în limba chineză aceeaşi rădăcină.” (op.cit.).
*“În China, teoretic vorbind, nu mai există natură. Acelaşi pământ, trecut prin mâinile a mii de generaţii care l-au cultivat, încetează de a mai fi pământ, e substanţa umană însăşi. Semeni grâu, orez sau mei în trupul strămoşilor, aceştia se recirculă în materia vegetală. Raportul om-pământ e raportul om-om cu o scurtă tranziţie dintr-o materie în alta, dintr-o poziţie în alta – verticală şi orizontală – astfel încât omul viu, aplecat pe ogor, pare că-şi prelucrează umbra.”.
După acele judecăţi de valoare Paul Anghel remarcă faptul că “sentimentul acesta nu ne este străin nouă, românilor” şi îl citează pe poetul Tudor Arghezi: “Când nu mai are timpul nici trup, nici os,/Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros.”.
*În Fragmentarium de Mircea Eliade, o culegere de eseuri care a fost publicată în anul 1939 apare unul consacrat simbolisticii jadului. Paul Anghel formulează următoarele aprecieri despre lucrarea scrisă în anii tinereţii gânditorului român: “Mircea Eliade desluşeşte esenţialul acestei embleme chineze – politeţea – despărţind-o de ceremonial şi redându-i prestigiul unui act de comunicare. Este vorba desigur despre comunicarea simbolică, aceasta luându-şi în acest caz ca vehicul jadul, podoabele de jad – piatra nemuririi pe care orice chinez antic, medieval, modern, contemporan o foloseşte ca atare acordându-i deschis sau intim aceeaşi semnificaţie.”.
Textul relevant din eseul lui Mircea Eliade este: “Simbolul nu capătă valoare şi nu exprimă realitatea decât atunci când participă la viaţa unei culturi, e limbaj curent între oameni, e accesibil şi viu oricui şi e produs de activitatea fantastică, mitică a întregii societăţi… Jadul era emblema prin care orice chinez îşi explica rangul social, vocaţia, starea sufletească şi filosofia. Forma, culoarea, distribuţia şi timpul zilei în care se purta ornamentul de jad erau un fel de limbaj secret şi, totuşi, accesibil oricui, care exprima şi situa chinezul mai clar şi mai frumos decât oricare alt limbaj… Băgaţi bine de seamă că acest simbolism nu e ermetic şi inaccesibil decât celor care nu participă la societatea chineză!”.
*Distinsul profesor şi conducător al tezei mele de disertaţie în domeniul logicii, academicianul Athanase Joja în studiul Momentul chinez în istoria logicii afirma cu solide argumente că logica chineză nu diferă radical de logica generală; mai mult decât atât, din punct de vedere istoric logica s-a născut aproape în acelaşi timp în China, în India şi în Elada.
*În eseul intitulat Mâna şi arta Edgar Papu definea astfel ideea de tactil: “o specifică vibraţie a lucrurilor care pâlpâie, străbătute de o parte din viaţa nemijlocită a celui ce le-a făurit, printr-o urmă vie a mâinii, care aşterne asupra celor făcute de om un fel de nimb echivalent cu al naturii înseşi”. Paul Anghel conchide prin următoarea observaţie: “Întreaga civilizaţie chineză stă sub acest nimb al mâinii care va intra în amurg.”.
