Haruki Murakami este unul dintre cei mai discutați scriitori contemporani. Având o bază de fani foarte extinsă, dar și contestatari, romancierul nipon s-a impus în atenția publicului ca o prezență originală și de talent în lumea literelor contemporane (s-a vehiculat chiar că ar fi îndreptățit să ia Premiul Nobel). Cu toate acestea, este un autor inegal, care ilustrează perfect teza conform căreia nu lucrările prin care stârnește cea mai mare vâlvă sunt și cele mai valoroase. Și invers, poate avea lucrări remarcabile care nu sunt suficient de mediatizate. Am ales să prezentăm cititorului una dintre acestea din urmă, ”La capătul lumii şi în Ţara aspră a minunilor”.
Literatura de anticipaţie este deseori catalogată ca fiind interesantă, dar mai superficială în raport cu cea obişnuită, iar beletristica poate fi, câteodată, mai lipsită de ingeniozitate decât operele maeştrilor SF (fireşte, nu mă refer aici la capodoperele literaturii universale, ci la acele creaţii care ar necesita un plus de imaginaţie).
Nu sunt fan Haruki Murakami, dar am avut şansa să iau contact cu literatura sa citind una dintre cele mai reuşite lucrări care îi aparţine, ”La capătul lumii şi în Ţara aspră a minunilor”.
Şi am constatat, fără a vrea să îl flatez gratuit pe autorul japonez de cărţi de succes, că a reuşit să îmbine cele două, respectiv scrierea science-fiction şi cea în manieră clasică, într-un mod extrem de original, foarte reuşit şi care captivează cititorul de la prima până la ultima pagină.
Personajul central are o dublură, şi pe tot parcursul acestei scrieri inedite vei trece dintr-o lume în alta, încercând să descifrezi şarada, să completezi puzzle-ul.
”La capătul lumii şi în Ţara aspră a minunilor” este un roman minunat, pe care, dacă ar fi să-l caracterizez în câteva cuvinte raportându-l la ceva cunoscut, aş spune că este un amestec halucinant de Franz Kafka şi Philip Dick, rămânând însă o creaţie originală şi care se deosebeşte, prin profunzime şi stil personal, de multe alte opere literare. Murakami propune o şaradă, o ghicitoare extrem de complexă, care se va dezvălui în toate dimensiunile ei abia către final, o paralelă între două lumi care se vor dovedi existenţe alternative ale aceluiaşi individ, prins într-un joc, pe de o parte, psihologic, al descifrării sensului vieţii şi al aspiraţiei către fericire, pe de alta, de acţiune, parcă desprins dintr-un roman SF, urmărit de personaje misterioase numite Simbolatori şi Întunegri şi căutând să iasă în afara unui Sistem.
În cealaltă lume, “la capătul lumii”, Oraşul are formidabila calitate de a îmbina elementele unei utopii (lipsa conflictelor, a banilor, proprietăţilor, a proceselor, a unor elemente socotite indispensabile de oameni) cu cele ale unei distopii (existenţa unor reguli despre a căror origine nu se ştia mai nimic, a unui Paznic, separarea indivizilor de Umbrele lor), ceea ce face alegerea eroului mai dificilă şi existenţa sa, mai complicată.
Separat, poate găsesc, după cum aminteam mai sus, elemente similare cu ale unor autori cunoscuţi, dar ca întreg nu am mai citit niciodată aşa ceva. Şi chiar merită, o consider o lectură obligatorie, deranjată uşor doar de unele pasaje mai frivole, ce puteau lipsi, dar care nu impietează semnificativ asupra calităţii operei literare.
Este un roman mai bun chiar decât ”Kafka pe malul mării” (după o părere personală, desigur), o altă lucrare importantă a lui Murakami.
