Filmul regizoarei franceze Claire Denis reuşeşte să surprindă spectatorul prin nonconformism şi crearea de tensiune preponderent în plan psihologic, rezultând o peliculă diferită de clasicele genului. Chiar dacă nu are o notă prea mare pe IMDB (6,1), merită cu siguranţă o vizionare.
Suntem obişnuiţi ca majoritatea filmelor science-fiction (cel mai adesea, deşi nu obligatoriu, ecranizări ale unor scrieri de succes) să abunde în efecte speciale şi bizarerii vizuale şi sonore, să ne introducă într-un univers ”magic”.
Şi consider că este un lucru bun, îţi stimulează imaginaţia şi te ajută să intri într-o stare aparte, mai ales dacă şi scenariul este unul pe măsură.
Cel mai recent film al regizoarei franceze Claire Denis – cunoscută şi pentru Beau Travail (1999), Trouble Every Day (2001) sau White Material (2009) – îşi propune să ne scoată din acest tipar.
Chiar dacă acţiunea se petrece pe o navă care se îndreaptă spre o gaură neagră, iar eroii sunt condamnaţi care aleg acest experiment, această misiune sinucigaşă, în locul execuţiei, chiar dacă veţi întâlni efecte vizuale bizare, nu este deloc un SF clasic sau tipic.
Dramele personale ale eroilor, situaţiile-limită cu care se confruntă, temperamentele diferite sunt cele care creează tensiune într-o peliculă ce se deosebeşte de realizările clasice.
Este un SF altfel decât suntem obişnuiţi, aproape experimental. Filmul începe cu cadre care ne sugerează inocenţa unui copil contrapusă unei situaţii-limită, împingând resorturile fiinţei umane (inclusiv ale tatălui fetiţei) către extreme.
Atmosfera care se degajă din film este una sumbră, apăsătoare, totuşi are un anume impact, te face să vrei să vezi ce se va întâmpla, chiar dacă nu e uşor de urmărit.
Eroul este victima unui experiment, tinde către depersonalizare, către un sfârşit în care aneantizarea pare inevitabilă, şi totuşi se luptă din greu să supravieţuiască. Aceasta este soarta speciei – să urmeze instinctul de reproducere şi cel de supravieţuire, şi nu experimentele ucigaşe sau depersonalizante.
Omenirea pare a merge către un sfârşit anunţat, dacă nu revine la sensurile iniţiale, iar gaura neagră este sinonimă cu acest sfârşit – cel puţin asta am înţeles eu. Dar oamenii nu sunt roboţi, şi până şi criminalii au sentimente.
Realizarea nu e întotdeauna la înălţimea ideii (adică are unele scene bine concepute şi bine jucate, chiar remarcabile, precum cea în care după inseminarea artificială cea care nu putea procrea (dr. Dibs) îşi lipeşte obrazul de trupul celei căreia îi transmisese sarcina (Boyse) şi apoi apar imagini din cosmos sau cea în care protagonistul află că e tatăl fetiţei şi are o criză de furie, dar altele par cam artificiale sau voit şocante), însă merită văzut pentru atmosfera întunecată şi pentru mesajul pe care îl transmite. În plus, e a doua oară că o văd pe Mia Goth (ca de obicei, în rolul unei tinere aparent placide care se transformă pe parcurs într-o adevărată rebelă) într-un film bizar cu elemente fantastice, după A Cure for Wellness.
Iar Robert Pattinson (în film, Monte) dovedeşte reale calităţi actoriceşti, ceea ce arată că dacă şi rolul este pe măsură, mai necomercial, îl poate duce la un nivel mai ridicat, la alt standard.
De văzut nu cu familia, dar meditând la conceptele de familie, de umanitate, de sens al existenţei.
