În anii copilăriei şi adolescenţei obişnuiam să joc şah cu fratele meu mai mic sau cu unii colegi de şcoală. Îmi amintesc că a venit la Roman într-o vizită particulară marele campion Florin Gheorghiu şi, când a ajuns pentru câteva minute la Liceul nostru, ne uitam la dânsul ca la un Zeu. Cu timpul, însă, m-am refugiat în calculele logicii matematice şi am preferat să privesc acest joc de la distanţă, admirându-i pe campionii români, europeni sau mondiali.
Mai menţionez două episoade pe care mi le-a rezervat îndelungata activitate diplomatică. *Într-una din vizitele mele la Havana am ajuns la marele cimitir unde se află mormântul lui José Raúl Capablanca, fostul campion mondial la şah între anii 1921 şi 1927. *Am întâlnit-o în anul 2010 la o acţiune protocolară organizată la Tbilisi când eram Ambasador al României în Georgia pe fosta mare campioană mondială la şah feminin în perioada 1962-1978, Nona Gaprindashvili aflată atunci în mişcarea de opoziţie; în scurta convorbire avută dânsa a menţionat numele campioanei noastre Elisabeta Polihroniade.
Există multe legende despre apariţia jocului de şah. Una dintre ele îşi are originea în India şi se referă la inventatorul acestui joc, un talentat gânditor pe nume Sissa Ben Tahir căruia Regele Shirham i-ar fi promis o mare recompensă lăsată la alegerea inventatorului. Acesta i-a solicitat ceva aparent simplu (dublarea succesivă a numărului de boabe): un bob de grâu pentru prima pătrăţică a tablei de şah, 2 boabe pentru a doua pătrăţică, 4 boabe pentru a treia pătrăţică şi aşa mai departe până la cea de-a 64-a pătrăţică ce era ultima. Regele a constatat, însă, că sacul plin de grâu nu era suficient şi la fel s-a întâmplat şi cu alţi câţiva saci spre mirarea Regelui. Ce se întâmplase? Renumitul gânditor aplicase cu discreţie metoda progresiei geometrice. Istoricii consideră că acest joc ar avea ca ţări de origine cvasi-simultană India, Persia şi China într-o perioadă situată între veacurile al III-lea şi al VI-lea. După aceea jocul s-a răspândit în Africa de Nord, Orientul Apropiat, Bizanţ. Devine popular în ţări ca Spania, Franţa, Italia, Anglia şi Rusia.
În România începuturile şahului se plasează la finele secolului al XIX-lea; cea mai veche fotografie înfăţişând 2 români jucând şah datează din anul 1890, unul dintre ei fiind Traian Mureşanu, fiul unui văr al lui Andrei Mureşanu, autorul poemului Deşteaptă-te, române! În acelaşi an s-a deschis primul club de şah din ţara noastră cu sediul la Cafeneaua “Kübler” din Capitală având circa 100 de membri. Prima revistă dedicată şahului a apărut în 1914. În anul 1920 se înfiinţează tot la Bucureşti “Cercul de Şah”; în 1924 a fost publicată o fotografie a viitorului Rege al României, Mihai I la vârsta de numai 3 ani aflat în faţa unei table de şah. La începutul anului 1925 ia fiinţă “Federaţia Română de Şah”.
De-a lungul vremii s-au remarcat pe plan internaţional mari şahişti români printre care: Florin Gheorghiu, Mihail Ghindă, Victor Ciocâltea, Dolphi Drimer, Elisabeta Polihroniade, Sergiu Grünberg, Elena Răducanu, Margareta Teodorescu ş.a. Într-un interviu acordat presei române marele maestru internaţional Elisabeta Polihroniade (1935-2016) declara: “În primul rând, averea incomensurabilă adunată este aceea că am avut posibilitatea să cunosc lumea. Am fost în 66 de ţări de pe toate continentele, şansă pe care puţini oameni o au în viaţa lor.”.
Voi scrie în continuarea acestui articol despre felul în care a pătruns şahul în lumea literaturii şi în cea a vorbelor de spirit ca o recunoaştere a acestui “sport al minţii”, începând cu o serie de aforisme: “Ideile îndrăzneţe sunt precum pionii de şah care înaintează. Pot fi înfrânţi, dar stau la baza unui joc câştigat.” (Goethe); “Şahul face cinste spiritului omenesc.” (Voltaire); “Dacă vrei să joci şah împotriva ta însuţi este ca şi cum ai vrea să calci peste propria umbră.” (Ştefan Zweig); “Jocul de şah este însăşi imaginea tacticii militare. Toţi marii căpitani de oşti au fost mari şahişti.” (Gustave Flaubert); “Şahul este un joc util şi onest, indispensabil în educarea celor tineri.” (Simon Bolivar); “Viaţa este un joc de şah cu Dumnezeu.” (Hermann Hesse); “O capodoperă este o partidă de şah câştigată prin şah-mat.” (Jean Cocteau); “În viaţă, spre deosebire de şah, jocul continuă şi după mat.” (Isaac Asimov); “O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii.” (Petre Ţuţea).
Aforisme sclipitoare au făcut şi unii mari şahişti ai lumii: “Şahul în primul rând vă ajută să fiţi obiectivi.” (Alexander Alehin); “Şahul este totul: artă, ştiinţă şi sport.” (Anatoli Karpov); “Şahul este arta care exprimă ştiinţa logicii.” (Mihail Botvinik); “Şahul este viaţă.” (Bobby Fischer); “Şahul este mai mult decât un joc. Este o distracţie intelectuală care are anumite calităţi artistice şi multe elemente ştiinţifice.” (José Raúl Capablanca); “La şah controlul timpului influenţează direct calitatea jocului.” (Boris Spaski); “Elementul uman, defectul uman şi nobleţea umană – acestea sunt motivele pentru care meciurile de şah sunt câştigate sau pierdute.” (Victor Korcinoi); “Este mult mai uşor să câştigi o partidă de şah în cinci minute decât să vorbeşti despre problemele Rusiei în cincisprezece minute.” (Garry Kasparov).
Îmi permit să adaug câteva însemnări satirice personale care au fost publicate în perioada 2016-2017: “V-aţi închipuit vreodată că regii şi reginele pot sta împreună cu caii şi cu nebunii? Inventatorul jocului de şah şi-a imaginat această posibilitate.”; “Nu pot înţelege ce caută nebunii într-un <joc al inteligenţei> cum este şahul.”; “Mă mir că în vâltoarea proletară din Rusia anilor ’20 nu au fost eliminaţi din piesele de şah regii şi reginele, păstrându-se mai ales nebunii şi pionii foarte folositori propagandei vremii.”; “Nu este cam misogin jocul de şah? Regina poate fi sacrificată, dar regele – niciodată.”; “Şi în şahul feminin se practică sacrificarea reginei cu scopul apărării regelui.”; “În jocul de şah un rege poate fi apărat chiar şi de doi nebuni.”; “Şahistul este un tip foarte curios: pentru a-şi apăra regele şi regina, el apelează chiar la nebuni, iar la nevoie îi sacrifică pe cei doi cai.”; “Strict vorbind, nu fotbalul, ci şahul ar trebui considerat <sportul-rege>.”.
Continui cu reflectarea acestui nobil sport în universul creaţiei poetice:
i) Omar Khayyam: “Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă,/Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă./Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă/Şi-apoi în cutia Neantului ne-aruncă.”.
ii) Jalāl al-Dīn Muhammad Rūmī: “Mai întâi m-a tentat/Cu nesfârşite mângâieri./La sfârşit m-a ars/Cu durerea şi tristeţea./În acest joc de şah/A fost necesar să mă pierd pe mine însumi,/Ca să-l cuceresc pe El.”.
iii) Marin Sorescu: “Eu mut o zi albă,/El mută o zi neagră./Eu înaintez cu un vis,/El mi-l ia la război./El îmi atacă plămânii,/Eu mă gândesc un an la spital,/Fac o combinaţie strălucită,/Şi-i câştig o zi neagră./El mută o nenorocire/Şi mă ameninţă cu cancerul/(Care merge deocamdată în formă de cruce),/Dar eu îi pun în faţă o carte/ Şi-l silesc să se retragă./Îi mai câştig câteva piese,/Dar, uite, jumătate din viaţa mea/E scoasă pe margine./- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,/Îmi spune el./- Nu-i nimic, glumesc eu,/Fac rocada sentimentelor./În spatele meu soţia, copiii,/Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi/Tremură pentru orice mişcare a mea./Eu îmi aprind o ţigară/Şi continui partida.”.
iv) George Ţărnea: “Reginele ucid perfid/Pionii taberei adverse,/Dar când nebunii le desfid/S-aruncă-n vid pe căi diverse./Scăpaţi din turnurile reci/Cu toată ura strânsă-n coarne/Pe zig-zăgatele poteci/Se-nfruntă caii morţi de foame./Doar regii ospătând pe brânci/Îşi oglindesc tristeţea-n linguri/Ştiind ce frig va fi atunci/Când vor rămâne singuri-singuri.”.
