Istoria noastră a avut rara şansă de a consemna existenţa unei alese personalităţi feminine care a reuşit să îmbine arta cu politica. Vasile Alecsandri a îndemnat-o, înainte de lansarea primului ei volum, să îşi asocieze la numele propriu următorul pseudonim: Carmen Sylva (în limba latină Carmen = cânt; iar Sylva = pădure). Astfel s-a numit – de atunci şi până la părăsirea vieţii pământene pe meleagurile româneşti – Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied care avea să devină soţia Regelui Carol I şi Regina Elisabeta a României.
Carmen Sylva a scris numerose poezii în limba germană. Mă voi referi mai întâi la câteva dintre acestea care au fost traduse în româneşte de un alt mare poet, George Coşbuc:
*Cântec de clopot: “În clopot a limbii bătaie/Vestea că-i la mijloc de zi/Un pom de Crăciun în odaie,/Aşa-mi începui eu cărarea,/În pieptul meu tânăr suflarea/Aşa se urzi./Şi-i ger pe câmpiile ninse./Un înger deasupră-mi plecat/Privindu-mă, mâna mi-o prinse,/Strângându-mi-o în mâinile sale/Şi rar şi cu zâmbet de jale/Vorbi întunecat:/<Prin noapte şi crivăţ pierdută/Pe lungi şi spinoase poteci./De-amarul vieţii bătută/Urmează-ţi cărările vieţii;/Prin spaime şi pânde-ale morţii/Senină să treci!/Să iei veselia cu tine!/Şi-n cântec de clopote-acum/Porneşte şi luptă-te bine!/Să nu te-nspăimânte cărarea/Şi-a pururi să-ţi fie cântarea,/Tovarăş de drum!/Şi-n ziua din urmă cântarea/Din clopote tainic venind/Din cer, să-ţi aducă-mpăcarea,/Ca viaţa ta, inima toată/Topită de jale să poată/S-adoarmă zâmbind!>.”.
*Dâmboviţa: “Dulce şi fermecată/Dâmboviţă, apa ta,/Cel ce te-a băut o dată/Veşnic tot la tine-ar sta./Am băut din tine toate/Prea cu mare drag şi eu,/Că-ngropai în tine toate,/Viaţa şi norocul meu./M-ai legat tu, dulce nume,/De-al tău mal tu m-ai legat,/De când doarme-aici-ngropat/Ce-am avut mai drag pe lume.”.
*Prometeu: “Vai, ruşinos m-aţi ţintuit/În lanţ, pe un aspru colţ de stâncă,/De orice odihnă sunt răpit/Şi simt în pieptul meu rănit/Durere-adâncă./Turbat de ură, tremurând/Şi chinuit de-a mea iubire,/Uitat de oameni în curând,/Gonit de zei, nemaisperând/Vreo mântuire./Eu trebuie să mor mereu/Într-o eternă agonie,/Cu toate-acestea, sunt tot eu,/Cel ce-am zidit ca Dumnezeu/Făptură vie!/Răzbunători, voi m-aţi legat/Şi mi-aţi ales anume locul/Spre-a fi mai mult căznirii dat./Şi eu? Eu râd că v-am furat/Din ceruri focul./Mâncat de viu, durerea grea/Eu vreau s-o schimb în uşurinţă/Şi eu tot voi rămânea/De-a pururi, prin tăria mea,/În suferinţă.”.
Continui prezentarea mea cu poezia intitulată Calafatul, tradusă în limba română de Mihail Sadoveanu: “Veghează Dunărea în larg,/Curgând măreţ, cu val tăcut./Ea strânge ţara-n braţ vânjos,/La piept o strânge călduros/Şi-i strajă de temut./În amurgitu-nflăcărat/Vidinul parcă doarme-acum/Şi-i pace peste Calafat,/Un foc trosneşte-nfricoşat,/Pământul geme, apa-i fum./Obuzuri şuieră şi trec/Peste talazuri aurii,/Din negre guri de tun ţâşnesc,/Zburând ca un salut frăţesc/Din dealuri în câmpii./Iar colo-n baterie, sus,/Stă Carol Vodă liniştit./Flăcăi, priviţi spre moarte drept,/Căci însuşi Domnul înţelept/De moarte-i ne-ngrijit./Priveşte zarea, cumpănind/De va putea cu-ai săi eroi/Să ia Vidinul cu asalt;/Legând un ţărm de celălalt/Chiar Dunărea s-o treacă-apoi./Deodată un trăsnet. Lângă El./O bombă-mproaşcă focul ei/Şi toţi, înspăimântaţi de-un gând,/Zăresc pe Vodă singur stând/În marea de scântei./Cu spaimă unii cruce-şi fac,/Alţii-n genunchi cad la pământ:/<Viteazul Vodă e rănit,/Viteazul cel nepreţuit,/Norocul nostru sfânt!>./Dar Domnul coiful şi l-a scos,/Strigând cu glas voios: <Ura!>/Acesta-i cântec de demult/Şi drag mi-e astăzi să-l ascult,/De dânsul dor mi-era!/Ascultă Dunărea cu drag,/Cunoaşte dânsa glasul clar/Şi valurile cântă-ncet/Şi mii de zâmbete trimet/Crăiescului vlăstar.”.
Carmen Sylva îndrăgea cu profundă sinceritate poezia românească. Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare adresată romancierului şi ofiţerului naval francez Pierre Loti (1850-1923) la 20 aprilie 1887: “Avem păduri frumoase şi o cameră de muzică liniştită şi întunecată… Murmurul pădurii este la fel de grandios ca cel al valurilor şi mai puţin trist. Veniţi să-l ascultaţi! Şi eu vă voi povesti vechi balade româneşti, proaspete şi naive, o adevărată comoară ascunsă sub o limbă ignorată, cu mai multă siguranţă decât sub pământ. Numai poezia populară ne pune la adăpost de decadenţă. De ce să fim decadenţi înaintea pământului pe care îl locuim şi care revede întotdeauna primăvara?”.
Regina îşi petrecea vacanţele de vară într-un pavilion din Constanţa, construit de Regele Carol I special pentru dânsa. De câte ori auzea un vapor părăsind rada portului, Regina agita o batistă de mătase albă în direcţia acelui vapor şi recita prin portavoce un poem.
Carmen Sylva a avut relaţii de strânsă şi sinceră prietenie cu poetul Vasile Alecsandri. Deşi Regina nu intervenea pe lângă soţul ei, Regele Carol I al României în treburile politice, dânsa a intervenit în legătură cu poetul român, rugându-şi soţul să îi aprobe postul de ministru plenipotenţiar la “Legaţia României” de la Paris, urmând ca după retragerea de la acel post Alecsandri să beneficieze de o pensie substanţială. Carmen Sylva a tradus multe scrieri poetice ale lui Vasile Alecsandri în limba germană.
În privinţa altui mare poet, Mihai Eminescu situaţia a fost mai complexă. La venirea Elisabetei în România, acesta a scris un poem dramatic intitulat Povestea în care Regina era văzută ca o stea boreală, fiica reginei Miazănoapte şi a regelui Nord; aceasta dispare din cercul arctic şi reapare astfel: “Prefăcută-n înger, femeie şi vergină,/Luceşte mai frumoasă, surâde mai senină,/În fruntea unei stânce, deasupra unei mări,/Mireasa cea frumoasă a Domnului unei ţări.”. A existat un episod relevant în relaţia complexă dintre cei doi: Elisabeta i-a solicitat lui Eminescu traducerea poemului dramatic pastoral Vârful cu dor publicat deja de dânsa în 1878 la tipografia Curţii Regale cu pseudonimul “F. De Laroc” (o anagramă a sintagmei “Femme de Carol”); într-o evocare Barbu Ştefănescu Delavrancea arată că Eminescu nu ar fi fost de acord, criticând valoarea literară a acelei creaţii.
Unica întrevedere dintre Regină şi marele poet, intermediată de Titu Maiorescu, a avut loc la Palatul Cotroceni în ziua de 30 octombrie 1882. Carmen Sylva scria următoarele în Jurnalul ei (republicat în urmă cu câţiva ani de o editură bucureşteană): “Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici… Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes… Mi-am dat seama foarte bine că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare. În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui inspirat, nici a celui blestemat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: <Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.> a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti.”.
Închei articolul meu cu un pasaj din Memoriile Reginei Maria a României: “În ciuda atitudinii mele critice din tinereţe, astăzi îmi dau seama că am învăţat multe de la regina poetă. A fost un strălucit model de amabilitate, de maniere perfecte şi de generozitate. A fost o mare personalitate şi, odată cu ea, o întreagă epocă s-a sfârşit. Regina poetă Carmen Sylva a fost o figură unică.”.
